Aproape toți oamenii își doresc, într-un fel sau altul, să fie recunoscuți. Pentru valoarea lor, pentru ceea ce știu, pentru ceea ce fac, pentru felul în care arată, pentru felul în care iubesc sau, pur și simplu, pentru faptul că sunt importanți pentru cineva. Cine mai este ca mine?!? Dar, așa cum bine știm, sunt pline cimitirele de oameni de neînlocuit.
Toți alergăm de dimineață până seara pentru mâncare, haine, încălțări, sex, afecțiune, acoperiș, glorie. Pentru unii însă, obiectivul devine strict banul, statutul, validarea externă, like-urile și, în general, câte ceva sau cineva care să le spună că sunt importanți și că nu trec degeaba prin lumea aceasta. Nici rețelele sociale nu fac altceva. Dimpotrivă, ele au învățat să exploateze această nevoie, slăbiciune, i-ar spune unii. Fiecare își etalează calitățile, reușitele, vacanțele, mesele, proiectele și relațiile, sperând să atragă câte ceva din toate cele de mai sus.
Recunosc: poate că și eu caut mâncare, acoperiș, relații sau glorie. Dacă cineva s-ar jura pe doamna mă-sa că, de mâine, nu voi mai duce niciodată și nicio secundă lipsă de nimic din toate astea, ba chiar le voi avea din belșug și de cea mai bună calitate, probabil că m-aș lăsa de scris. Parol! Ce zici?
Și tot alergând, am ajuns să credem că trebuie să fim bine permanent, confirmând așteptările altora. Să zâmbim, să fim pozitivi, să muncim cu pasiune, să ne iubim atât de mult jobul încât să nu mai avem nevoie de concediu, vacanță sau pauză. Aici cred că merită să mai lăsăm puțin loc și bunului-simț.
Poți să-ți iubești munca și să fii obosit. Poți să fii pasionat și să ai nevoie de o pauză. Poți să construiești ceva important și, într-o zi, să nu mai ai chef să construiești absolut nimic. Corpul obosește. Mintea obosește. Atenția obosește. Uneori obosește și pasiunea. Iar dacă cineva îți spune că, atunci când faci ceea ce-ți place, nu mai ai nevoie de odihnă, probabil că nu a încercat suficient de mult timp. Sau minte, sau, pur și simplu, nu știe despre ce vorbește. Nici sex nu poți face la nesfârșit fără să-ți mai tragi și sufletul. Sau ești mașină?
Odihna nu este opusul performanței. Face parte din ea. Cred că am uitat să acceptăm realitatea fiziologică: este perfect normal să fim triști din când în când. Să avem, din când în când, o zi proastă. Să nu avem chef uneori. Să vrem să tăcem, să nu răspundem imediat la comandă. Să suspinăm, să ne retragem puțin (mai mult) din zgomotul și turbionarea celorlalți. Nu orice tristețe trebuie reparată imediat și nu orice perioadă dificilă trebuie transformată într-o lecție inspirațională pentru LinkedIn. Uneori ai nevoie doar de un om apropiat. Dar de un OM. Alteori ai nevoie să stai singur și să te sprijini puțin tu pe tine. Să stai doar tu cu tine, în pace și cu zâmbetul tău, este una dintre cele mai dificile stări. Dar și una dintre cele mai recompensatoare pe termen lung.
Tristețea nu este întotdeauna un eșec. Uneori este doar felul în care mintea și sufletul își fac ordine și spațiu. O recalibrare, o reorganizare, o curățare. Nu trebuie să transformăm fiecare moment greu într-un spectacol public despre cât de puternici suntem. Și da, cu siguranță, e în regulă să mai și cazi. Se întâmplă și celor care performează, și celor care conduc, și celor care par că au găsit răspunsul la toate. Există pierderi, greșeli, sincope și zile în care nu ne iese nimic. Important este ca, la un moment dat, să te ridici și să mergi mai departe pe drumul pe care îl dorești tu. Nu pe canalul indicat de alții, nu pe cel impus de trend. Nu pe cel care arată bine în fotografii. Pe al tău. Pe cel pe care-l vezi doar tu și care, la sfârșitul zilei, te mulțumește și îți aduce liniște.
Poate că uneori cel mai sănătos lucru pe care îl poți face este să stai locului ca omu'. Să dormi. Să te odihnești. Să te refaci complet. Să pleci în vacanță fără să postezi fiecare secundă. Să simți că este concediu și să-ți priască. Să nu faci nimic productiv câteva ore sau chiar zile. Să stai cu tine. Să fii trist dacă ești trist. Să-ți tragi sufletul dacă ți-e greu. Și s-o faci fără vinovăție și fără să simți nevoia să explici nimănui de ce: asta cred că este o mare avuție.
Nu trebuie să fii fericit permanent. Nu trebuie să fii puternic în permanență. Și nu trebuie să alergi mereu fără să știi bine unde vrei să ajungi. Vei avea timp să alergi din nou cât îți dorește inimioara, după ce te-ai recalibrat. Dar, înainte de următorul sprint, poate că merită să te oprești puțin. Să stai locului. Ca omu'. Soarta ta ești tu, zâmbetul tău este în mâinile tale.
Dacă am vorbi despre asta într-un seminar live, aș pune o întrebare simplă: cum îți dai seama că ai nevoie să te oprești înainte ca organismul sau viața să o facă în locul tău? Scrie-mi în comentarii sau în privat.
Dacă ai un om apropiat pe care simți că poate aleargă prea mult și uită să mai respire, trimite-i rândurile astea. Poate că îi prind bine exact într-o zi în care avea nevoie să audă asta.
Zi de zi. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Echilibru #Odihnă #Mentorat #Tineri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!