Care este imaginea interiorului sufletului tău? Pe dinafară, sufletul fiecăruia arată frumos. Dar ce ai vedea dacă ai deschide ușa și te-ai uita înăuntru, cu ochii mari de uimire?
Mă gândesc uneori cum ar fi ca știința și tehnica să avanseze până la punctul în care doi oameni să-și poată deschide reciproc ușa sufletului, cu acordul amândurora. Câte legături s-ar naște din simpla privire reciprocă? Eu aș cumpăra mai multe bilete, chiar un abonament, ca să văd după anumite uși, înainte și, mai ales, după evenimente, sentimente, relații, realizări și eșecuri. Seamănă puțin cu momentul în care prietena ta cea mai bună îți spune „intră, dar nu te uita în dulap".
Dar dacă închidem ochii pe afară cu pleoapele și-i deschidem pe interior în suflet? Oare ce vom observa? Eu mi-am imaginat azi doar cinci uși. Sunt portrete închipuite, fără pretenția de a fi verdicte, pentru că fiecare suflet are alte camere și multe cotloane inaccesibile.
Ea, 30+, corporatistă, două facultăți și un master. Ușa e metalică, cu trei încuietori, lanț, sistem antiefracție și alarmă stridentă. Înăuntru e o cameră mare cu cărți peste tot, unele deschise, altele încă în folie, acoperite cu praf gros, de parcă nimeni n-ar mai fi intrat demult. Mai departe, între diplome și cursuri, cu fum de țigară și pete de cafea, începe un carusel care se învârte amețitor. Ieșirea e printr-o oală mare cu sarmale și mâncăruri făcute de mama ei și uneori de ea, înaltă, fierbinte și cu toartele rupte, așa că te arzi pe picioare când sari. Urmează cluburi, baruri și cafenele înșirate cu un lanț, cu cătușe înăuntru: nu poți ieși dintr-unul fără să te încătușezi la următorul. Cursa șobolanilor, cu puf roz pe bici.
El, 30+, corporatist. Ușa pare făcută din PAL sau OSB. Treptele sunt umede și alunecoase, holul e îngust și întunecat, cobori continuu, iar picioarele îți devin tot mai grele, cu arătări tăcute care ies din pereți să te sperie. La capăt vezi un întrerupător mare, luminat, în formă de euro. Apeși pe el, contul ți se golește instantaneu, se deschid alte uși de PVC, pășești și cazi în gol.
Ea, sub 30, antreprenoare. Ușile sunt din sticlă mată. Dacă stai foarte aproape, cu nasul lipit de ele ca un cățeluș, vezi ceva vag înăuntru. Se deschid singure, cu senzor de prezență, și te lovește o lumină de neon, iar totul se mișcă pe repede înainte într-o cameră perfect rotundă, fără loc de ascuns și fără ieșire. Obiecte, stele, oameni dragi răsturnați cu picioarele în tavan, sentimente, parfumuri ostentative, răni și relații amestecate, mângâieri răzlețe căzute pe jos, peste care trec cadouri și animăluțe de pluș colorate. Înghețate cu umbreluțe, cafele cu rom, ghete de kangoo-jumps și tatuaje în formă de zburătoare, se învârt brownian într-o cameră din care nu se mai iese.
El, sub 40, liber, pensionar, fost „luptător", liniștit în ce face. N-are ușă de intrare și nici mobilă. Camerele sunt înlănțuiri de emoții, priveliști, gusturi, senzații și relații. Un Soare blând luminează totul dintr-o parte, iar la capăt, dacă ai răbdare, vezi Luna rece și liniștitoare oglindită într-un lac întins. Nu-l poți trece cu barca, trebuie să te scufunzi, cu Luna prelungită în apă, și ieși pe o plajă pustie, plină de plante exotice, femei, mâncare și băutură sănătoase și copii mari și mici care se joacă liberi, fără niciun bărbat. Traversezi o junglă în care nimeni nu te cunoaște și nu te bagă în seamă și ajungi într-o curte de la țară, cu pomi, flori, nuci, cer și liniște. Te așezi pe o buturugă, pe un balansoar sau direct pe iarbă, iar somnul cald te cuprinde.
Ea, peste 40, în formă, realizată în mai multe domenii, echilibrată, modestă. Ușile sunt grele, din lemn masiv de nuc, ca la casele boierești vechi. Trebuie să te opintești ca să le miști, dar, odată pornite, capătă inerție și se mișcă singure. Când se opresc deschise la perete, răsare un Soare orbitor, pajiștea înflorește, izvoarele curg lin, veverițe aleargă prin brazi, iar căprioare te privesc cu uimire, ca și cum ar întreba cum ai ajuns aici. Peste tot sunt coșuri cu fructe, alune, ceaiuri și condimente, apoi farfurii cu mâncăruri ușor aromate, iar spre final te învăluie un parfum de prăjiturică de demult. Oriunde te așezi e cald, moale și primitor, nicio peșteră nu e întunecată, totul miroase a zambile sau a trandafiri. Vezi oameni răzleți și un bătrân vătaf agitat într-un colț, pe care nu-l mai ia nimeni în seamă, dar nimeni nu se grăbește și totul curge firesc. Când treci de farfurii și vrei să ieși, te cuprinde un frig infernal. Ai două posibilități: lași aici o parte din tine și nu mai simți iarna polară sau ieși definitiv și o arsură de gheață îți rămâne mereu pe piept.
Nu toate ușile se deschid la fel. Unele nu se mai deschid niciodată, pentru că au zăvorul tras și cheia pierdută. Altele au nevoie de sprijin: nu mai au mânere, iar balamalele țin într-un singur șurub, și acela aproape să cadă. Sunt și uși care se mișcă singure după ce le dai primul impuls, cu răbdare și blândețe.
Cum ar arăta ușa sufletului tău azi? Dacă în seminarul live care urmează am vorbi despre camerele în care ne ascundem la maturitate, ce întrebare ai aduce? Scrie-mi în comentarii sau în privat.
Dacă ai un prieten sau o prietenă care ține toate ușile încuiate, trimite-i rândurile astea. Poate ajung la cine avea nevoie de ele, iar pe mine mă ajută să ajung la mai mulți oameni.
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Suflet #Autenticitate #Mentorat #Tineri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!