Văd o neliniște cronică în piața muncii și aud povești terifiante despre cum arată astăzi procesul de recrutare în România. Un tablou al disfuncționalității, confirmat de tot mai multe exemple concrete, zi de zi, pe postările pe care le văd aproape identice. Este adevărat că economia românească scârțâie din toate balamalele, are din ce în ce mai multe probleme structurale, și nici influența AI-ului nu se lasă așteptată. Multe locuri de muncă dispar peste noapte și vor mai dispărea, astfel că piața muncii se restrânge abrupt și devine un teritoriu ostil și frustrant.
Sunt oameni care spun că își caută de lucru de luni de zile, uneori chiar de un an sau mai mult. Pe trei dintre ele le-am cunoscut personal și în cadrul profesional și garantez că sunt profesioniști veritabili, extrem de valoroși. Orice companie ar fi norocoasă să le aibă în echipă. Cu toate acestea, ele rămân cu eticheta OpenToWork și nemulțumite, chiar profund frustrate. Și au dreptate și le înțeleg perfect!
Am observat constant și alte persoane extrem de bine pregătite din diferite alte domenii, nu doar aici pe Linkedin, ci și pe alte platforme sau chiar în viața reală, dar care nu au succes în promovarea propriei persoane, a propriilor idei valoroase și nici în monetizarea calităților și a experienței lor. Reconfirm aici ceea ce am subliniat în episodul 13: unii au nevoie de un ghid, de un îndrumător, acea minte limpede care să-ți arate unghiul mort înainte să calci în capcana de urs când tu ești o căprioară, un far care să-ți lumineze calea temporar sau doar să-ți sugereze zone mai puțin periculoase ori abrupte. În curând încerc să revin la această idee și poate o detaliez mai mult doar în direcția relațiilor interumane. Și aici sunt numeroase plângeri și reproșuri.
Azi, acum, sunt curios cum simțiți voi asta. Eu nu fac nicio analiză, nici măcar o evaluare, doar ridic cîteva probleme fundamentale. Și încerc asta cu ajutorul a trei întrebări, dar sunt mai multe; fiecare le știe pe celelalte, mai importante, pe care orice om ar trebui să și le pună zilnic sau măcar înainte de orice decizie grea sau de un eveniment important din viața lui/ei, indiferent de domeniu. Eu asta fac de vreo douăzeci și cinci de ani și nu mă pot plânge că mi-a fost rău. Dimpotrivă, m-au ghidat spre decizii corecte și profitabile.
Cum am mai spus: nu dau lecții nimănui, nu sfătuiesc pe nimeni, ci, deocamdată, doar scrijelesc pentru fi-miu ori fi-mea și/sau pentru nepoatele mele, toate trei.
În comparație cu ce? Cred că este bine să știi mereu care este elementul de comparație. Sau reperul acceptat sau comun agreat. Dacă spui că ești un sportiv de elită într-o zi când ai făcut o sută de abdomene, genuflexiuni sau flotări legate, sau dacă ești un antreprenor de succes și ai făcut prima sută de mii de euro cash, oprește-te un minut și gândește-te mai bine, stai liniștit(ă) privind în zare cerul azuriu și apoi pune-ți calm întrebarea: „În comparație cu ce?”. Sunt persoane care fac toate astea la încălzire și apoi au mai adăugat un zero în coadă, dar și persoane care n-au făcut asta în viața lor și oricum este un vis irealizabil. Mai am un exemplu: acela în care ți se spune sau prezice un viitor luminos sau, dimpotrivă, o perspectivă sumbră în orice domeniu vrei să activezi sau să te dezvolți, în orice acțiune testezi ori vrei să demarezi. Tu oprește-te puțin și pune-ți liniștit(ă) întrebarea: În comparație cu ce?
De ce? Întrebarea asta nu are nevoie de nicio descriere. Trebuie pusă constant. Zilnic. Mai ales ție însuți sau însăți. La aproape orice faci, sau vrei să faci, „De ce?” este scutul tău infailibil împotriva inutilității. ”De ce?” să fie constant pe buzele tale sau măcar în sufletul tău. De ce? Pentru că s-ar putea, dacă faci o evaluare onestă a răspunsurilor, să constați că multe acțiuni nu au sens să le întreprinzi, că multe sume de bani nu au logică să le cheltuiești, că mult timp nu are sens să-l irosești. ”De ce?” Pentru că poate există și alte posibilități, pentru că poate multe întâlniri sau vorbe nu-și au rostul nici aici, nici acum. Poți însoți întrebarea „De ce?” cu „Pentru care motiv?”. Este la fel de valoroasă și îți poate aduce multe revelații copleșitoare în viață. Promit.
Când anume? Timpul este resursa cea mai prețioasă a vieții noastre, dar puțini o valorizează sau conștientizează. Timpul este singura resursă finită și ireversibilă și care, deși nu are preț la tinerețe, vei constata la maturitate, spre bătrânețe, că este inestimabil de valoroasă. Cei mai mulți au impresia că vor trăi vreo mie de ani sau mai mult. Să-ți pui această întrebare, „Când, anume?”, este, de cele mai multe ori, copleșitor pentru respondent. Pentru că atunci când pui această întrebare, și dacă răspunsul este onest și bine fundamentat, s-ar putea să vezi mai bine urgența reală sau o simplă grabă inutilă. Ori chiar futilitatea acelei acțiuni, plan sau activități în ansamblu.
Atunci liniștea profundă s-ar putea instala confortabil în suflețelul tău, pentru că ai conștientizat că nu-i nicio grabă sau că trebuie să te grăbești cu cap și un plan de lucru pentru a prinde și tu o felie din imensul tort de fericire al lumii. Care există și este gratis. Doar să deschizi ochii și să faci ceea ce știi foarte bine că trebuie să faci.
Dacă vreuna dintre cele trei te-a oprit puțin din citit, spune-mi care este sau trimite-o mai departe cuiva care are nevoie de ea azi.
P.S.
Trei întrebări incomode, știu, și un singur dialog, dar interior. Uneori, o simplă conversație cu altcineva din exterior poate că-ți schimbă perspectiva unui an întreg. Va fi bine!
Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.
#IdeiCoapte #Dialog #Leadership #Recrutare #Perspective
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!