Ziua 38/365, anul 1/2.
Zilele trecute, acum vreo săptămână, am fost undeva la mare și m-am revăzut cu ele din nou după aproape un an. Trei, din trei generații, mi-au spus că m-am cam îngrășat. Ok, n-au făcut-o direct: ”n-ai mai fost la sală...?!?”.
Am recunoscut că nici pe la sală n-am mai dat, nici de alimentație n-am mai avut grijă, nici somnul nu-i de cea mai bună calitate de câteva luni de zile.
Mă reapuc de treabă, curând.
Ce sau cine m-a pus pe gânduri ca să reiau calea cea dreaptă și mai bună?
Nu maică-mea care văzând o poză cu mine a constatat surprinsă debandada. ”Ce-i, mă, aici? Sat fără câini?”
Nu cele trei doamne drăguțe și oneste (AlalL, Do, Al.Di.) care au tras un semnal de alarmă.
Nu, nu ele. Nici ele. Deși le mulțumesc și lor.
M-a impulsionat acea făptură mică și blondă cu breton cazon ce vine tot timpul la mine în brațe când ne vedem prin excursii prin țară sau aiurea prin lume și care săptămâna trecută a pus ambele mânuțe pe burta mea ca pe o minge imensă și s-a mirat cu ochii mari-mari.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.