Ai zile în care dormi opt ore, dar te simți de parcă ai cărat munți în spate, în timp ce tot ce îți dorești e să te retragi undeva, departe de ecrane, presiuni și oameni? Stai puțin. Poate că nu este doar oboseală, lipsă de cafea sau o perioadă mai proastă. Poate fi un semnal că, undeva în viața ta, ceva nu mai funcționează așa cum ar trebui.
Poate ai avut o perioadă în care, privită din afară, viața ta părea foarte bună. Aveai un job bun. O relație frumoasă. Prieteni. Familie. Planuri. Ieșiri. Vacanțe. Poate chiar lucruri pe care alții și le doreau. Și totuși, în interiorul tău ceva nu era bine.
Nu știai exact ce nu merge, ce nu mai face clic. Sau poate știai, dar nu voiai încă să recunoști. Zâmbeai, mergeai înainte, îți vedeai de treabă. Numai că, undeva în tine, se aduna ceva. Și eu am trecut prin asta. Am scris despre asta și în „Idei coapte” și în „Leadership prin claritate”. Acum vreau să detaliez și aici.
Acum aproape douăzeci de ani aveam, cel puțin la prima vedere, o viață foarte bună. Aveam un job cu perspective mari, o iubită minunată, o relație bună cu familia și mulți prieteni cu care îmi petreceam mare parte din timpul liber. Din exterior, totul părea în regulă. În interior, eram aproape praf. Eram permanent nemulțumit, agitat, obosit și, uneori, agresiv. Mă îngrășasem, deși făceam sport aproape zilnic. Mergeam la schi, jucam fotbal, box, tenis, mergeam la sală, înotam și alergam. Și totuși, corpul meu îmi spunea foarte clar că ceva nu funcționează. Analizele medicale nu arătau bine. Aveam reflux esofagian zilnic, esofagită de reflux și ajunsesem aproape de un ulcer perforat. Aveam dureri cumplite de spate, mai ales în zona lombară, nu puteam sta pe un scaun mai mult de zece minute legate. Eram un pachet de nervi, gata să explodez la orice stimul, oricât de mic sau nevinovat.
La un moment dat, după un drum la mare, am urinat cu sânge. Apoi, la un botez la Sinaia, m-am dat cu ATV-ul peste cap și am fost foarte aproape ca aceea să fie ultima mea aventură. Mai târziu, într-o vară, am avut un accident cu mașina pe Valea Oltului în drum spre un teambuilding. O mașină de pe contrasens, pe linie continuă, era să ne lovească frontal. Dacă nu eram atent și nu aveam reflexele bune de fost sportiv, ar fi putut fi ultima noastră zi, pentru mine și colegii din mașină.
Cred că atunci am început, încet, să înțeleg ceva. Nu era suficient să par bine, trebuia să fiu bine. Există o diferență enormă între cele două și, uneori, nu o vedem decât după ce viața ne obligă să o vedem.
De aici a început, undeva prin 2007–2008, ceea ce avea să devină mult mai târziu metoda despre care vreau să vă povestesc. La început nu am scris-o pentru alții. Am scris-o pentru mine: ca să înțeleg ce mi se întâmplă, să găsesc o ieșire și să mă repar. Ca un jurnal de bord, ca un tratament de curățare.
Apoi, cu timpul, mi-am dat seama că lucrurile pe care le învățasem puteau fi utile și altora. Și mai ales celor care ajung într-un moment în care simt că ceva nu mai este la locul lui. Poate la serviciu. Poate într-o relație. Poate cu familia. Poate în relația cu propriul corp. Poate, pur și simplu, în relația cu tine.
Uneori cea mai grea întrebare nu este „Ce fac mai departe?”. Toată lumea știe foarte bine ce are de făcut a doua zi. O întrebare mai bună ar fi: „Mai sunt eu bine acum?” Dacă răspunsul sincer este „nu”, atunci cred că primul lucru pe care trebuie să-l faci nu este să alergi mai repede. Dimpotrivă!
Cel mai util și productiv lucru, cred, este să te oprești. STOP. Nu pentru totdeauna. Doar suficient cât să poți vedea unde ești. Unde ai ajuns. Și, mai ales, încotro te îndrepți. Pentru că dacă ai urcat în trenul greșit, viteza nu te ajută să ajungi mai repede unde îți dorești. Te îndepărtează și mai mult de tine.
Am învățat asta destul de târziu. Poate tu poți să o înveți mai devreme. Și nu trebuie să aștepți să te doară corpul, să pierzi un om important, să ajungi epuizată sau să treci printr-un moment care să te sperie ca să începi să te întrebi dacă drumul pe care mergi este al tău. Nemulțumirea are aproape întotdeauna o cauză pe care o poți găsi, dacă îți dorești s-o cauți. Poate fi o relație în care dai mai mult decât primești, un loc sau o conjunctură în care simți că nu ești dorită sau o decizie pe care nu ți-o asumi încă. Primul pas este să o numești exact, așa cum o simți. În episoadele următoare mergem împreună mai departe, pas cu pas.
Știu că mulți dintre voi aveți în congelator o cutie de înghețată păstrată pentru zilele grele. O înțeleg, eu am și ciocolată, multe tablete, și o să ne întoarcem la ea într-unul dintre episoadele următoare.
Uneori este suficient să fii atentă la un lucru simplu:
Cât de des oftezi?
Nu mă refer la oftatul după o zi grea. Mă refer la acel ”ooofff...” pe care îl scoți fără să-ți dai seama, instinctiv, când te gândești la facultate, la job, la relația ta, la o anumită persoană, la familie, la viitor, la tine.
Oftatul repetat poate fi un semnal folositor, iar uneori merită ascultat, chiar dacă nu-ți place ce-ți spune. Așa că vreau să-ți propun ceva foarte simplu. Ia o foaie sau deschide notițele telefonului și răspunde sincer la o singură întrebare, în scris:
„Ce anume din viața mea mă face să oftez cel mai des?”
Nu ce ar trebui să te deranjeze, nu ce spune lumea că este greșit. Răspunde cu ce simți tu, fără filtrul părinților, al prietenilor sau al partenerului. Tu, doar tu. Ai scris?
Ce te doare pe tine?
Ce te obosește?
Ce te ține pe loc?
Ce continui să faci doar pentru că ai început deja?
Nu trebuie să rezolvi nimic astăzi. Deocamdată, trebuie doar să ai curajul să pui degetul pe rană. Pentru că este foarte greu să vindeci ceva ce nu recunoști. Primul pas către o viață mai liniștită poate fi un STOP clarificator, mai puțin spectaculos decât o decizie mare, dar suficient ca să te aducă înapoi la tine.
Dacă oboseala sau starea aceasta durează de mult sau ți se pare prea grea de dus singură, merită să vorbești și cu un medic sau cu un psiholog. Rândurile acestea nu le înlocuiesc.
În episodul următor vorbim exact despre asta: cum îți dai seama ce trebuie să oprești.
Sper că aceste rânduri îți vor fi de folos, îți vor aduce puțină bucurie sau, măcar, puțină pace.
Tu când ai înțeles că nu mai este suficient să pari bine? Dacă vrei să-mi povestești, mi-ar plăcea să citesc comentariul tău sau să-mi scrii, pe scurt, în privat. Răspunsurile primite vor ghida ce detaliez mai mult în episoadele următoare și în întâlnirile față în față pe care le pregătesc.
Dacă simți că aceste rânduri ar putea fi utile cuiva, trimite-i-le, cu un tag sau un share. Poate ajung exact când are nevoie de ele.
Zi de zi. Mergem mai departe. Mâine este o nouă zi.
#STOPReloaded #Relatii #Liniste #Alegeri
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!