(Te) Amăgeşti singur(ă) degeaba

Nu-i suficient să zâmbeşti larg şi ostentativ cu gura până la urechi. Fericirea se citeşte pe tot chipul şi mai sus sau mai jos.
Iar ochii, păcătoşii, te vor da mereu de gol.

Ce merge, va merge din prima. Va intra uşor, ca unsă.
Ciorba reîncălzită ține de foame şi poate mirosi frumos, dar savoarea prospețimii e doar la prima înfruptare.
Revenirea criminalului la locul faptei este doar remuşcare, dependență, nelinişte.

A fi indiferent, zâmbitor şi tolerant relaxat cu toate şi toți - asta e o fericire!
Doamne, ce fericire!

Invitații gratuite

Foarte multă lume mă cheamă, invită sau îmi propune pentru a merge la mare, la munte, la teatru, la film, în parc, la grătar, sport, bere sau înghețată, ori la zile aniversare sau diverse evenimente mai mult sau mai puțin fericite. Sunt însă puțini, foarte puțini, oameni care fac aceste invitații din suflet ori cu atenție. Cei mai mulți o fac mecanic, ritualic, ca o obligație. O fac așa tuturor, din reflex.

Din păcate și ziua mea are tot 24 de ore. N-are mai multe, chiar dacă aș vrea și chiar aș da o șpagă barosană pentru asta. Programul este deseori plin-ochi, abia apuc de multe ori să mi le fac pe cele demult programate. Dacă din când în când mai apare câte o fereastră sau o gaură în program, foarte rar mi se întâmplă, ea nu trebuie umplută imediat. Mă bucur ca un cățeluș la castronul de lapte atunci când se anulează sau amână câte o întâlnire programată sau atunci când mai cade câte o activitate rutinieră săptămânală pentru că am puțin timp în plus pentru mine, pentru odihnă sau reflecție. Este un timp valoros, doar pentru mine, și pe care îl savurez pe îndelete. Nu mă reped ca înecatul să umplu programul cu altceva. Consider deseori că acele ferestre apărute sunt trimise de cineva sau ceva superior care îmi transmite astfel că este un moment bun să frânez puțin, să mă opresc, să mă uit puțin și mai atent și la mine. Și, cel mai important, în mine.

Tinerii neexperimentați și coardele bătrâne

Eu sunt astăzi o coardă bătrână. Nu credeam că voi ajunge vreodată aici, m-am crezut etern naiv, relaxat și visător, dar viața mi-a arătat că la bătrânețe, ca s-o ai liniștită și frumoasă, n-ai decât două șanse: ori te preacordești și deschizi ochii văzând toate mizeriile și toate frumusețile fix așa cum arată ele, ori închizi ochii de tot și te lupți cu morile de vânt negând realitatea. Sau mergi direct ”la loc cu verdeață”.

Il consigliere

Nu știu de ce. De fapt, nu știu foarte bine de ce. Dar este cert că se întâmplă. De ani de zile. Din ce-mi aduc aminte, totul a început acum vreo 15-16 ani, era prin 1997 sau 1998, când un prieten bun și apropiat mă întreba ceva despre o relație eșuată de-ale lui. Mă vedea pe mine experimentat, ciudat, nu?!?, și mă ruga să-i spun părerea mea. 
”Punctul tău de vedere...”. 

Anii au trecut. Discuțiile s-au înmulțit, plaja celor ce vin și mă roagă sau întreabă diverse s-a lățit.

Astăzi mai mulți prieteni vechi mă consultă. Nu mă mai întreabă prea mulți de chestiuni sentimentale și de relații de familie, eternele probleme cu mama și tata, pe care le-am traversat și eu, dar s-au înmulțit solicitările legate de partea financiară, investiții și soluții de business.

Socoteala dată tatălui

Acesta este singurul vis pe care l-am avut în cei șase ani de când l-am băgat pe Moșu în pământ. Se întâmpla cam la un an de la evenimentul tragic.

Nu știu dacă ți-am precizat că în ultimii doi ani ai lui de viață noi doi n-am vorbit. Mai bine zis, eu n-am mai vrut să mai vorbesc cu el niciodată. Și așa, din păcate, s-a și întâmplat. Niciodată n-am mai vorbit față în față.