Pornim adesea de la premisa că o viață mai bună înseamnă adăugare: mai multe posesiuni, mai multe stimulente, mai mult statut, mai mult zgomot. Însă valoarea reală se descoperă, cel mai adesea, prin eliminare.
Am ajuns acum, la cinci decenii de viață:
Prefer ciripitul păsărilor și vuietul vântului.
Uneori, chiar și liniștea aceea atât de profundă, încât îți auzi propriile gânduri. În locul muzicii care trebuie să fie suficient de tare ca să nu mai poți auzi nimic.
Prefer să privesc cerul. Albastru, limpede și cald sau negru, plin de nori și amenințări. În locul ecranului care îmi spune permanent ce ar trebui să privesc.
Prefer să merg desculț prin iarba proaspăt tunsă, dimineața, la țară. Să-mi murdăresc tălpile, să-mi înverzesc călcâiele și unghiile și să simt răcoarea ierbii ude. În locul unei pedichiuri perfecte și al unei aparențe impecabile.
Prefer pâinea cu roșii și puțină brânză luată de la o vecină, pe o uliță prăfuită, never-ever asfaltată. În locul unei mese sofisticate despre care trebuie să spunem că „a meritat fiecare leuț”.
Prefer să mă culc odată cu găinile și să mă trezesc odată cu satul. În loc să adorm târziu, obosit de zgomotul și luminile amăgitoare ale orașului și de lucrurile pe care am încercat să le fac importante, deși nu erau niciodată.
Prefer să port aceleași haine până când chiar nu mai pot fi purtate, să păstrez un telefon până când își face treaba și o mașină până când nu mai poate.
În loc să-mi construiesc viața în jurul ratelor, al leasingului și al următoarei achiziții.
Prefer să mă plimb prin pădure, pe dealuri sau pe malul mării. În loc să mă plimb printre vitrine care îmi explică, din ce în ce mai sofisticat, ce îmi lipsește.
Prefer nucile culese de pe jos. Merele, perele, cireșele și prunele culese direct din copac. Fructul imperfect, dar adevărat. În locul celui perfect calibrat, ambalat și transportat de la mii de kilometri.
Nu cred că viața simplă este neapărat o viață mai bună.
Și nici că banii, confortul sau lucrurile frumoase sunt rele.
Cred doar că, la un moment dat, trebuie să știi diferența dintre ce îți face viața mai bună și ce doar o face mai plină.
Pentru că poți avea foarte multe și să nu mai ai loc pentru tine.
Poți locui într-o casă mare și să nu te mai simți acasă.
Poți călători peste tot și să nu ajungi niciodată la tine.
Poți cumpăra aproape orice și să nu mai știi ce îți dorești cu adevărat.
Poate că minimalismul nu înseamnă să ai mai puțin.
Înseamnă să ai suficientă claritate încât să nu mai confunzi a avea cu a trăi.
Eu prefer.
Nu pentru că nu-mi permit mai mult.
Ci pentru că am început să înțeleg ce îmi este suficient.
Maturitatea nu înseamnă acumulare, ci capacitatea de a selecta strict lucrurile care îți hrănesc claritatea și pacea mentală. Când îți simplifici alegerile, elimini și o parte din anxietatea ratelor, a presiunii sociale și a alergăturii continue.
Libertatea financiară și mentală începe, poate, abia în momentul în care nu mai ai nimic de demonstrat celor din jur.
P.S.
Uneori, cel mai mare lux nu este să-ți poți permite orice.
Este să nu mai simți nevoia să ai orice.
Elimină zgomotul. Construiește valoare. Condu clar.
#ExecutiveClarity #Minimalism #LifeDesign #Leadership #Clarity #SelfLeadership #Simplicity #MindfulLiving #ClarityBeforeAction
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!