Cât curaj ai să iubești? | Episodul 32 din 100

Există momente în care simți că pierzi controlul și, culmea, tocmai atunci începi din nou să simți că trăiești. Se rupe aderența. Frânele parcă nu mai țin, deși apeși pedala până în podea, tragi și frâna de mână, dar viteza pare să crească. Ești ca pe un derdeluș înghețat, luat la vale, și înțelegi că, pentru o vreme, nu mai poți controla totul. Sunt magice momentele acestea.

Sângele aleargă prin vene, nu mai ai nevoie de prea mult somn și nici mâncarea nu mai pare atât de importantă. De când i-ai auzit glasul, parcă organismul tău a decis că are alte priorități. Nu spuneai că vrei să slăbești? Na, iubărețule!

Am plăcut multe femei, dar îndrăgostit am fost doar de câteva ori. Și le mulțumesc celor care au reușit să-mi rupă frânele. Dacă nu ai pierdut niciodată controlul măcar puțin, riști să fi trecut prin viață ca un tramvai: corect, previzibil, doar pe șină. Fără prea multe derapaje, fără adrenalină și fără patos. Poate confortabil. Dar cam aseptic.

După ce te-ai fript o dată, este normal să fii mai atent. Focul te atrage, mai ales după o perioadă lungă de frig, dar știi că poate și arde. Poate că înțelepciunea nu este să fugi de foc, ci să înveți cât de aproape poți sta de el fără să te pierzi. După ani de secetă, însă, orice oază pare posibilă. Ai mers atât de mult prin propriul tău deșert, încât o simplă adiere mai rece poate părea briză marină. Poate fi o oază adevărată. Poate fi un miraj. Dar chiar și speranța unei oaze îți poate da puterea să mai faci câțiva kilometri. Așa că mergi înainte. Uneori trebuie să alergi, alteori doar să te târăști. Important este să nu rămâi blocat în deșert. S-ar putea ca apa să fie chiar acolo.

Prea mulți oameni așteaptă fericirea ca pe un curier care trebuie să le bată singur la ușă. Dacă îți place cineva, zâmbește-i. Dacă vrei să vorbești cu el sau cu ea, vorbește. Dacă te gândești la cineva, scrie-i. Nu spun să alergi după oameni și nici să te umilești pentru atenția lor. Spun doar că timiditatea excesivă poate deveni o formă elegantă de autosabotaj.

Cât timp tu aștepți momentul perfect, viața merge înainte. Iar uneori altcineva, mai puțin timid și mai hotărât, face pasul pe care tu l-ai analizat prea mult. Și, dacă ajungi lângă cineva, încearcă să-i vezi și părțile mai puțin frumoase. Calitățile le vede toată lumea. Sunt ușor de iubit. Mai greu este să descoperi defectele, ciudățeniile, micile derapaje și vulnerabilitățile omului din fața ta și să te întrebi sincer: cu acestea pot trăi? Cred că aici începe cunoașterea adevărată, atunci când vezi și ce te-ar putea deranja la celălalt și alegi, totuși, să rămâi.

Despărțirile fac și ele parte din poveste. Dureros nu este întotdeauna momentul în care pleacă cineva. Uneori doare mai mult când vezi că celălalt și-a găsit repede fericirea în brațele altcuiva. Dar singurătatea nu este neapărat o pedeapsă. Poate fi chiar un privilegiu.

Ai trăit o relație frumoasă? Bucură-te că ai trăit-o. Ai cunoscut un om bun? Nu transforma automat despărțirea într-o distrugere a tuturor amintirilor. Sunt mulți oameni care rămân în relații triste, anoste și demult terminate doar pentru că nu au curajul să plece. Libertatea care vine după o despărțire poate fi, dacă înveți să o privești astfel, un cadou.

Nu trebuie să ne potrivim cu toți oamenii pe care îi întâlnim. Bucuria este să cunoști, să observi, să alegi și, uneori, să găsești pe cineva cu care merită să rămâi. Puțini oameni. Poate unul.

Iubirile seamănă uneori cu ploile de vară. Vin repede, sunt calde, intense și te pot uda până la piele înainte să apuci să înțelegi ce se întâmplă. Uneori se termină repede. Asta nu înseamnă că ploaia n-a fost frumoasă. Unele experiențe dor la final. Este normal. Ai văzut vreodată un sportiv de performanță care, după o cursă extraordinară, spune că nu-l doare nimic? Nici eu. Îl dor mușchii, îl doare corpul, este epuizat. Dar este fericit că a trăit cursa. Așa este și cu multe lucruri care merită trăite. Pot lăsa oboseală, răni și uneori durere. Alternativa este să nu riști nimic, să rămâi ”safe”. Este dreptul fiecăruia. Dar eu cred că unele răni merită, dacă au apărut pentru că ai trăit cu adevărat, ai simțit, ai experimentat din tot sufletul.

Iertatul meu tată avea o vorbă pe care am înțeles-o mult mai târziu: „Iubirea de curvă este ca ploaia de vară: scurtă, caldă, intensă și rapid trecătoare.” Nu trebuie să fim de acord cu toate definițiile lui despre iubire ca să înțelegem ideea. Unele iubiri nu sunt construite să dureze o viață. Dar pot lumina o perioadă din ea. Poate că una dintre greșelile noastre este că cerem eternitate de la toate lucrurile frumoase. Vrem ca fiecare iubire să fie ultima și fiecare emoție să rămână. Dar unele lucruri sunt valoroase tocmai pentru că trec. O ploaie de vară. O conversație. O privire. O iubire. O perioadă în care ai fost nebunește de viu.

Nu toate trebuie transformate în proprietăți pe viață. Unele trebuie doar trăite. Așa că, dacă apare cineva care îți face inima să accelereze, nu pleca automat doar pentru că ai mai fost rănit. Privește atent. Ascultă. Cunoaște omul. Focul poate arde. Oaza poate fi un miraj. Dar se întâmplă deseori și invers: ploaia poate trece repede, focul te încălzește, oaza este reală, iar ploaia vine exact când ai cea mai mare nevoie de ea. Cu o singură condiție: să fii acolo, să fii pregătit, să fii deschis la frumusețea luxuriantă a lumii.

Și, până la urmă, ce rost are să treci prin viață perfect protejat și perfect neatins?

Mergem mai departe.

Dacă ți-a plăcut textul sau crezi că ar putea fi de folos unui tânăr sau unei tinere care se teme prea mult să facă un pas, dă-i un share sau un tag. Poate că cineva are nevoie astăzi de puțin curaj.

P.S.

Ai pierdut vreodată controlul pentru ceva sau cineva și, privind în urmă, ai spune totuși că a meritat?

Mă gândesc la o întâlnire live în care să vorbim sincer despre iubire, despărțiri, singurătate și despre felul în care experiențele trecute ne pot face uneori prea precauți. Ți-ar fi de folos o astfel de discuție?

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #Iubire #Relații #ExperiențăDeViață #Curaj #CreștemÎmpreună

Ești ceea ce vorbești sau ceea ce faci? | Episodul 31 din 100

Foarte scurt despre politică și cloaca acestei branșe în general în Ro: noi i-am votat, nu s-au parașutat din cosmos. Da, evident că aproape toți sunt o apă și un pământ. Dar cum te-ai gândit tu că ar fi cei care se adună mereu și mereu în diferite combinații și permutări, dar la ciolan pe rând…? Atâta timp cât nimeni nu protestează, mi se pare firesc ca ei să prospere, să fure, să schimbe legi ca să-și facă viața frumoasă, liberă și ușoară pe banii și munca celor ce tac chitic. Rog a fi scutit de vrăjeala cu democrația și alegerile. Să votez pe cine?!? Au trecut zeci de ani și conducătorii noștri au ori aceeași educație politică și civică, adică zero, ori aceleași apucături penale, adică ei se îmbogățesc continuu și poporul cică o duce mai greu. Despre calitatea lor profesională sau morală nici nu mai vreau să vorbesc, o știm cu toții care este. Oare neschimbarea lor nu are legătură cu lipsa revoltei și a protestelor noastre? Astăzi mă gândesc din ce în ce mai serios să merg după unul dintre mulții mei prieteni și colegi de facultate care au emigrat în fiecare dintre deceniile trecute.

Să fii încrezător nu înseamnă să crezi că toată lumea te va plăcea la un moment dat. Nu! Este imposibil. Că ai să dai tu universul peste cap și lumea va remarca într-un final ce valoare ai de fapt și cine ești tu cu adevărat. Nu!! Nici asta. Este infernal de greu și inutil. Să fii încrezător înseamnă să te doară în cot de ceea ce cred și le place celorlalți. Să-ți vezi liniștit de treaba ta în continuare fără să dai doi bani pe părerea celorlalți. Detașarea și relaxarea, cred că ajută mult fiecăruia. Mie mi-au folosit, mai ales în ultimii ani. Puțini mai sunt jucăuși astăzi. De zâmbicioși nici nu mai pomenesc, s-au cam ascuns aproape toți. Poți să dai cu tunul și nu găsești doi sau două-trei una lângă alta. Majoritatea-i serioasă. Cu mină gravă. Oare nu știe că nu scapă nimeni de doamna cu coasa?

Umblă de curând o nouă teorie, în fapt veche de milenii, precum că totul pe lumea asta ar fi energie. Toate obiectele, natura, animalele, pietrele, oamenii, fenomenele meteo, tot, absolut tot ar fi forme de energie sub diferite forme sau frecvențe. Și se mai spune că această energie se poate influența în bine sau în rău chiar prin vorbele și gândurile noastre. Se pune accent chiar pe faptul că vorbele sunt cele mai puternice, îți mai aduci aminte de rugăciuni, de incantații, de invocații și că ele pot clădi un comportament, apoi un caracter și chiar un viitor și o soartă. Adică: așa cum vorbești, așa îți va merge.

Cineva îmi tot spunea în anii din urmă, când eram încă neliniștit și agresiv în limbaj, că dacă nu pot spune o vorbă bună sau un lucru drăguț ori binevoitor, eventual cu un zâmbet atașat, mai bine să rămân tăcut, liniștea face infinit mai puțin rău. Avea parțial dreptate. Pentru că mai toți obișnuim să criticăm, mai discret sau mai pe față. Aproape toți. Eu însumi sunt un specialist în domeniu. Cel mai mare căutător de noduri în papură. Critic pe cei din jur, pe apropiați, pe prieteni, pe politicieni. Sunt cel mai bun la a găsi nod în papură. Nu există altul mai cârcotaș decât mine. Sunt poate Number One! Nu cred că-i bine ce fac. Ce făceam, mai precis. Nu cred că-i bine să criticăm sau să judecăm. Nu este treaba noastră. Nu ne plătește nimeni pentru asta și nici nu îmbunătățim pe nimeni și nimic. Poate că cel mai bine este să ne uităm și prin curtea noastră, fiecare, cred, mai are destule de strâns, așezat sau remediat.

Mulți se dau sau sunt cumva filozofi. Se vehiculează nonșalant idei mari, lucruri înălțătoare, se dau citate într-o veselie, da! - este o adevărată modă a citatelor brute, necomentate, nedistilate, pe rețelele de socializare. Devălmășia salvează România! Pe lopată sau pe mătură n-ar pune mâna niciunul. Așa-i? E mai ușor să vorbești, să critici, să dai sfaturi, decât să pui efectiv osul la treabă. Ce zici: intrăm în politică?

Unora le place să se dea mari cu citate celebre, deștepte, dar nu le și aplică în viața lor. Dau cu share-ul pe online, dar nu dau cu aplicarea în existența lor proprie. Viața ne este mai grea sau chiar o ruină în anumite domenii uneori, dar gura și tastatura nu contenesc să plimbe vorbe spilcuite, goale, inutile, într-o veselie. Teoria ca teoria, practica ne omoară!

Ne place să vorbim despre sport și nutriție, facem caz și conversație despre ele zilnic, dar corpul și sănătatea noastră arată că doar gura este a noastră. Literalmente. Plimbăm teorii prin gură și scoatem sănătatea pe partea cealaltă.

Ne place să ne lăudăm cu realizările noastre. Mari, mici, Dumnezeu știe cum or fi. Dar cei mai mulți uită să dea din gură și să precizeze și cine i-a ajutat sau împins să reușească în acele realizări. Dăm din gură nonșalant la lauda de sine, despre care știm că nu miroase a bine, dar tăcem rușinos la recunoștință și mulțumiri.

Dacă textul acesta ți-a pus pe gânduri măcar un neuron sau te-ai recunoscut prin paragrafele de mai sus, dă-i un share prietenilor tăi sau dă-i un tag cuiva pe care știi că e specialist în găsit noduri în papură. Poate ne oprim cu toții din datul cu părerea și ne vedem de propria ogradă.

Și, hei!, la câte idei am adunat azi aici, s-ar lega de minune și un seminar în care să lăsăm tastatura deoparte și să vorbim pe bune, fără filtre, despre cum ne consumăm energia degeaba. Ce zici, ne urnim să facem o întâlnire live pe tema asta?

P.S.
Să nu uităm totuși să și zâmbim puțin, că doamna cu coasa oricum nu ne ia cu programare și nici n-are seif de acte. Așa că, până vine ea, hai să fim puțin mai jucăuși și să lăsăm gravitatea asta de parcă am conduce o multinațională a bocetelor!

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

Copiii de porțelan | Episodul 30 din 100

Cu ceva timp în urmă, dimineața devreme, nepoata mea își pregătea rucsacul împreună cu maică-sa. Urma să plece într-o excursie de o zi. Printre altele, au pus în bagaj următoarele: șervețele umede, șervețele uscate, soluție dezinfectantă pentru mâini, sticlă de apă, sticlă de suc, șervețele speciale pentru ochelari și lichid special cu pulverizator.

Îmi aduc aminte destul de bine cum am plecat eu într-o excursie când eram oarecum de vârsta ei. Am primit în bagaj niște sandvișuri, o sticlă de apă din sticlă, (nu exista pet, plastic, pe atunci), un hanorac pentru o eventuală ploaie și un șut amical în fund de la taică-miu.

Văd copiii jucându-se astăzi la locurile de joacă special amenajate, igienizate constant, în timp ce părinții stau crispați și își urmăresc odoarele prin geamurile de protecție sau zăbrelele de plastic. Cei mici care se dau cu biciclete de ultimă generație au echipament complet de lupte, cotiere, genunchiere, mănuși și cască.

Îmi aduc aminte cum ieșeam la joacă în fața blocului în șort și tricou, iar seara, când reveneam acasă mânat  doar de foame, de sete și de întuneric, arătam ca un naufragiat: plin de praf, transpirație, noroi și destul de des plin de răni deschise sau vânătăi. Când plecam pe bicicletele Pegas cu toții din cartier, nu aveam niciun echipament de protecție, nu știam pe unde ne vor purta lanțurile și cu câte zgârieturi ne vom întoarce.

Azi și noroiul pare să fie dezinfectat înainte ca micii astronauți încotoșmăniți să treacă pe lângă el. Ne-am transformat copiii în niște pachete fragile de sticlă, ferite de orice vânt, în timp ce imunitatea lor reală se duce pe apa sâmbetei în serele astea de plastic. Îi apărăm de orice julitură fizică, dar îi lăsăm nepregătiți pentru loviturile reale pe care viața i le va da mai târziu, în special la moral și psihic.

Dacă textul acesta ți-a stârnit o amintire sau un gând, dă-i un share. Poate își mai amintește cineva cum era gustul prafului pe genunchii plini de julituri.

P.S. 

Tu când ai lăsat ultima oară un copil să se murdărească de noroi fără să sari imediat cu șervețelul umed? Scrie-mi în comentarii.

Liber din peșteră: prietenie, ”salvatori” și pacea de a fi singur | Episodul 29 din 100

Am petrecut mulți ani într-o cavernă întunecoasă pe care obișnuiam să o numesc viață normală. În acea peșteră, ca în celebra alegorie a lui Platon, umbrele proiectate pe perete păreau singura realitate posibilă. Dar realitatea era proiectată de societate, de media, de anturaj, de colegi, de alții mai mulți. Era perfect acceptabil să muncești fără limită, fără cap și fără noimă, să bei până la epuizare, să mănânci fără nicio măsură, să îți pierzi nopțile într-o fumăraie obositoare și într-un zgomot asurzitor, doar pentru a bifa prezența la un ritual de comunicare sterilă.

Nimeni nu te trage de mânecă în peșteră când muncești paisprezece ore pe zi pentru a îmbogăți pe altcineva, degradându-te pe tine fizic, psihic și spiritual. Nimeni nu se supără dacă nu faci nicio mișcare zilnic, dacă ignori apa, aerul curat, Soarele și cerul liber, transformând în schimb jobul, mall-ul, apartamentul și clubul în singurele tale altare. Ba din contră, ești încurajat. Ești aplaudat dacă ții lângă tine doar oameni nepotriviți viitorului tău, dar care au resurse materiale vizibile și un stil de viață ostentativ. În peșteră este o regulă nescrisă: oamenii cu adevărat valoroși, cei cu suflet mare și caracter curat, dar fără pungă groasă sau strălucire de fațadă, trebuie ignorați și îndepărtați cu mânuța ta.

Este alegerea fiecăruia. Sunt cearcănele tale, este obezitatea ta, este agitația ta, este creierul tău obosit și îmbibat cu fum și stress. Sunt lacrimile care ți se preling pe obraz în nopțile în care te simți cumplit de singur printre sute de cunoscuți și apropiați. Fiecare are dreptul să își trăiască propria degradare după bunul plac. Cine suntem noi să dăm sfaturi?

Dar am o singură rugăminte fermă: nu mă mai trage și pe mine înapoi în groapă și în grotă!

Abia am ieșit de acolo. Am doar câțiva anișori de libertate. Sunt încă un pui în această nouă lume, iar retina mea este la fel de sensibilă ca a unui nou-născut. Soarele încă mă orbește, iar pielea mi se arde repede din cauza sensibilității căpătate în deceniile în care m-am complăcut în întuneric și turmă. Știu cât de greu este să ieși din cursa șobolanului și știu ce presiune zdrobitoare exercită obișnuința asupra fiecărui om. Când ești acolo jos, îți este aproape imposibil să crezi că există fericire, că există aer curat, că există lumină, că există spațiu sau că mai poți scăpa vreodată din lanțuri.

Nu te mai judec, nu te mai critic și nu te mai sfătuiesc. Nu este treaba mea și oricum nu te interesează. Am mult prea multe de remediat la mine însumi. Sunt în continuare un șantier în lucru și nu am timp de irosit încercând să schimb pe cineva care nici măcar nu a cerut o schimbare. Mai ales, am încetat să te mai pisălogesc pentru că tu nu ai niciodată nevoie de ajutor. Ești mult prea puternic în iluzia ta.

Anii de tranșee și de căutări interioare m-au adus în fața unei alte mari capcane pe care mulți o numesc generozitate sau spirit de sacrificiu: sindromul salvatorului. În trecut, făceam o mare greșeală. Eram „Geluțu care le rezolvă și le salvează pe toate”. Băgam cu încăpățânare binele pe gâtul tuturor ca bobul de piper la puiul de găină să nu facă boli plin bătătură. Forțam ajutorul benevol asupra prietenilor, rudelor și cunoscuților, fără ca cineva să-mi fi cerut asta. Credeam că fac un act de mare altruism. Ce eroare! Ce lipsă de maturitate!

Privind în urmă cu onestitate, am înțeles că aproape de fiecare dată când interveneam nepoftit în viața altora, doream doar să îmi satisfac propriul egoism. Învelișul exterior arăta frumos, dar miezul era complet putred. Voiam să mă simt eu bine, să mă simt util, important, generos, indispensabil. Iar din această atitudine strâmbă se naștea o a doua greșeală, încă și mai gravă: undeva în adâncul meu, inconștient, așteptam o mulțumire, o recompensă măcar verbală. Așteptam ca bunăvoința mea să fie întâmpinată cu recunoștință.

Când destinatarul generozității mele necerute nu răspundea în felul și la nivelul închipuit de mine, înlăuntrul meu se năștea o undă de nemulțumire, urmată rapid de un fin dispreț și de o ușoară revoltă față de „nerecunoscător”. Ce risipă enormă de energie! Ce mod cumplit de a-mi schingiui propriul suflet!

Pe baza acestei experiențe trăite pe pielea mea, am extras cinci reguli simple pe care le aplic astăzi fără nicio abatere:

1. Nu mai dau sfaturi gratis. În mintea celor mai mulți oameni, tot ce este primit gratis este tratat ca fiind fără nicio valoare. Rămân doar niște vorbe goale care consumă energia emițătorului și enervează receptorul.

2. Evit complet afacerile sau combinațiile financiare și imobiliare cu prietenii sau cu familia. Când amesteci banii cu atașamentul emoțional, pierzi inevitabil și banii, și relația.

3. Nu mai sar ca ars să ajut pe cineva dacă nu mi-a solicitat asta în mod repetat, explicit și clar. Oamenii trebuie lăsați să se descurce singuri. Cel mai mare rău pe care îl poți face unui om este să îl obișnuiești să fie dependent de tine. Cel mai de preț ajutor este să-l înveți să pescuiască singur, nu să-i pui în brațe un blid de mâncare de fiecare dată când plânge de foame.

4. Nu dau cu împrumut bani sau obiecte de valoare. Singurele excepții absolute sunt cazurile grave de boală sau chestiunile critice de viață și de moarte.

5. Am înțeles că dăruirea nechibzuită vine dintr-o lipsă interioară. De multe ori, ajutăm frenetic pentru că ne e teamă de respingere. Credem că prin gesturi filantropice cumpărăm afecțiune, atenție, iubire și mângâiere. Este o iluzie deșartă care creează doar așteptări nerealiste de ambele părți.

Odată ce ai oprit iluzia salvării altora și ai refuzat să te mai întorci în peșteră, te lovești de o întrebare esențială: cine îți rămâne alături? Văd mulți oameni în jur care se laudă cu zeci sau sute de prieteni. Când îi întrebi cine este cel mai bun prieten al lor, ezită. Au nevoie de zeci de secunde sau chiar de minute bune de gândire pentru a oferi un nume nesigur.

Pentru mine, răspunsul a devenit simplu și clar: eu sunt cel mai bun prieten al meu. De lângă mine au plecat mulți oameni care purtau eticheta de cel mai bun prieten. Dar eu mi-am rămas fidel mie însumi. Nici eu nu mă suport ușor de multe ori, am demonii mei, am momentele mele de încăpățânare și de greșeală, dar lucrez asiduu și zilnic la dezvoltarea armonioasă a acestei relații interioare.

Am observat un fenomen fascinant în ultimii ani de liniște: în momentele în care eu sunt în relații bune cu mine însumi, când am liniște în piept și claritate în minte, toți cei din jur încep să îmi zâmbească și vor să fie prietenii mei. Starea ta interioară își pune amprenta pe tot ce atingi.

Momentul cel mai prețios al vieții mele a fost acela în care am făcut pace cu mine și cu propriile mele umbre, declarându-mă cel mai bun prieten al meu. Din acea secundă au dispărut deziluziile, mirările dureroase și frustrările. Am încetat să mai caut validare în exterior.

Chiar nu contează câți oameni te plac, te admiră, te susțin sau te suportă. Dacă nu există nici măcar un singur om care să-ți fie fan sau admirator, dar ție îți place cu adevărat ceea ce faci, mergi înainte cu încredere în pasiunea ta. La finalul drumului, când vei sta în fața propriului tău suflet la o analiză onestă și la o judecată interioară, vei fi oricum complet singur. Niciun aplaudac și niciun critic nu vor sta pe scaunul de alături.

Așa că fă-ți plăcerile, trăiește-ți viața cu demnitate și lasă gura lumii să vorbească.

Mergem mai departe.

Dacă simți că acest text ți-a adus o picătură de claritate sau te-a făcut să te gândești la propria ta libertate, dă-i un share sau un tag. Poate că cineva drag ție are nevoie astăzi să audă că este în regulă să fie propriul lui prieten.

P.S.

Tu când ai purtat ultima dată o discuție sinceră cu tine însuți? Ești cel mai bun prieten al tău sau ești primul care își aruncă pietre în cap când greșește? Scrie-mi în comentarii sau într-un mesaj privat, citesc tot!

Ție ți s-a întâmplat vreodată să dai un ajutor nesolicitat și să te simți, pe urmă, nemulțumit că nu a fost primit „cum trebuie"? Mă gândesc să discutăm exact despre granițele dintre generozitatea reală și nevoia de validare, în cadrul seminarului live pe care îl pregătesc. Ți-ar fi de folos o astfel de discuție? Spune-mi în comentarii sau în privat.

Zi de zi. Creștem împreună. Mâine este o nouă zi.

#IdeiCoapte #LecțiiDeViață #Claritate #Autenticitate #DezvoltarePersonală #PaceInterioară

Câinele, bâta și sărutul | Episodul 28 din 100

Obișnuiam să merg în lungi drumeții pe munte cu ea. Una dintre cele mai bătute cărări în acea perioadă, între anii 2000 și 2010, am făcut-o de câteva ori bune: plecarea din Bușteni, urcarea pe Jepi, Mari sau Mici în funcție de moralul zilei respective, Cota 2000, Caraiman, traversarea jnepenișului de pe creastă, apoi stânga spre Piatra Arsă. Treceam pe lângă baza de antrenament a atleților și coboram spre Stâna Regală sau Poiana Soarelui, iar prin Sinaia pe sus, din drumul rutier de la Cota 1400, prin pădure, înapoi acasă.

Drumul de la Furnica, prin nord-vestul localității Sinaia, prin pădure spre casă, era presărat cu multă oboseală după zece sau douăsprezece ore de mers pe munte. Existau multe dureri de picioare și de spate, dar și o grămadă de satisfacție și de zâmbete pentru imensa realizare sportivă și de voință a zilei.

Într-una dintre aceste excursii, când eram aproape de finalul cursei, am trecut pe lângă deja celebra casă a femeii cu o armată de câini paznici la construcția veche din lemn. În fiecare an mai admiram o nouă producție de puiandri și mângâiam câinii mai bătrâni, mai exact pe mama și pe tatăl lor. Ea era o corcitură de schnauzer, Greta, iar el tot o corcitură, Arpo, dar de ciobănesc german cu ceva Rottweiler.

În acel an, unul dintre puii noi din sezonul trecut, care arăta foarte bine a Rottweiler și care ne mârâise anul anterior, mușcând încetișor cu dințișorii înțepători de lapte, era extrem de agresiv și de agitat. Devenise matur, îl domina pe taică-său la doar un an și jumătate sau doi ani și era cel care ataca mereu primul. Era cel mai violent din toată gașca de căței ce păzea acea casă părăginită și izolată. Toți vecinii îl știau de frică și câțiva nefericiți turiști.

Eu, marele iubitor și expert în câini, având la rândul meu doi ciobănești germani de-a lungul deceniilor, i-am lăsat mai în spate pe C. și pe cealaltă pereche cu care fusesem în istovitoarea excursie. M-am îndreptat către fiara tânără cu gândul să o îmbunez sau să o sperii și să o dau la o parte ca să ne putem continua drumul. Pe măsură ce mă apropiam, ea devenea din ce în ce mai agitată, iar caninii se dezveleau mult peste gingii. Tot corpul fiarei era încordat, coada era dreaptă și fixă în continuarea corpului, iar părul de pe ceafă și de pe spinare făcea din bietul câine speriat și agresat de un zevzec un alt animal.

Am încercat cu vorba bună, dar nu a mers. Am trecut la înjurături și încercări de lovire cu piciorul, doar simulări, fără intenția de a-i face rău. Nicio reacție. M-am făcut că dau cu piatra, dar nu a funcționat nici asta. Am luat un băț din pădure și m-am făcut că îl lovesc, dar nici de data asta nu s-a potolit. Parcă mai rău și mai agresiv devenea cu fiecare încercare eșuată de-ale mele.

După un minut de soluții irosite, C. mă ia de mână, mă sărută și mă roagă să-l lăsăm în pace și să o luăm prin vale, ocolind drumul forestier pe care îl păzea fiara. Era un ocol de vreo trei-cinci minute. Eu aveam aproape o sută de kilograme, iar C. avea puțin peste cincizeci. Mândrul și prostul din mine nu accepta înfrângerea în fața câinelui, prima din viața mea, devenind la rândul meu agitat și lezat de acest prim insucces. Sărutul ei după înfrângere, deși mi-a plăcut ca pansament pentru orgoliu, mi-a dat de înțeles că trebuie să învăț să și pierd în viață.

Atunci C. mă roagă să mă dau doi sau trei metri mai în spate, să merg lângă ceilalți doi parteneri de excursie care erau deja terifiați de scenă și rupți de oboseală. Ca printr-o minune, mă liniștesc, sărutul își producea efectele și accept de fațadă propunerea ei, fiind convins că va eșua și ea. În același timp, prietena amicului cu care mărșăluisem pe munte mă luase de mână liniștitor pentru o secundă, așa că dădusem câțiva pași înapoi, părăsind învins ringul.

C. scoate din rucsac câteva bucățele de ciocolată, ultimele rămase de pe drum, și se îndreaptă liniștită, încet, vorbind drăgăstos și alintând pisicește fiara neîmblânzită. Ținea mâna întinsă și se lăsa din ce în ce mai jos până a ajuns cu capul aproape de nivelul câinelui agitat. Când s-au apropiat la vreo trei sau patru metri, C. s-a oprit din mers și a rămas pe vine. Fiara neîmblânzită a încetat cu lătratul și s-a dat temătoare un metru-doi înapoi. Și-a lăsat blana la loc pe spate, coada i s-a înmuiat și a început să se bălăngănească dreapta și stânga încetișor. S-a lăsat pe burtă, a pus botul pe pietrișul drumului și, măturând praful cu coada, se apropia târâș de C., dar tot cu botul închis.

După un minut de tatonări și de apropieri, javra deschide botul scoțând într-o parte limba jucăușă și începe să se gudure a joacă, tăvălindu-se în praf. Ajunge cu botul aproape de mâna lui C., iar din contactul dintre ele, fiecare purtând o mică doză de teamă, o fină smucitură face ca două bucățele de ciocolată să cadă pe pietriș. Fiara se dă o jumătate de metru în spate și mârâie foarte încet, ușor speriată de bruschețea neașteptată.

Atunci pun mâna pe bâtă instantaneu și toți mușchii mi se contractă a luptă. Cealaltă femeie simte mișcarea mea și mă apucă iarăși de braț, făcându-mi semn discret să mai tac și să mai aștept puțin liniștit și să am răbdare că va fi bine.

Exact în acel moment, când mă liniștesc de la strângerea delicată de mână, fiara linge cele două bucăți de ciocolată și începe să dea târcoale și tumbe jucăușe pe lângă C, fix ca un pui ce era de fapt în interior. C. îl mângâie pe cap, apoi pe ceafă, iar câinele nu mai poate de bucurie, oferind un spectacol ad-hoc de circ.

După două sau trei minute de circăraie și fericire, C. cuprinde capul cățelului în palmele ei mici și simulează un sărut pe frunte. Câinele acceptă liniștit pupicul și se dă la o parte din drum, ca la o comandă nevăzută și neauzită. Se retrage spre poarta casei păzite, dând frenetic din coadă și scoțând sunete ascuțite de fericire din piept.

M-am uitat lung la ea și la câine. Orgoliul meu de bărbat puternic, învățat să rezolve totul prin forță, intimidare și dominare, tocmai primise cea mai dură și totuși frumoasă lecție din viață. Acolo, pe un drum părăsit din pădure, am înțeles că forța brută doar ridică ziduri și activează alți demoni, în timp ce blândețea, calmul și răbdarea pot îmblânzi până și cea mai înfricoșătoare fiară.

Suntem învățați de mici să fim duri, să nu cedăm, să punem mâna pe bâtă la prima amenințare și să ne strângem mușchii gata de conflict. Dar viața ne arată de fiecare dată că bătăliile cu adevărat importante nu se câștigă totdeauna prin agresiune. Fiarele din jurul nostru, fie că vorbim de oameni furioși, de situații de criză sau chiar de propriii noștri demoni interiori, nu caută tot timpul scandal. Uneori ăși doresc doar să fie înțelese, liniștite și privite cu empatie.

Adesea, tot ce trebuie să faci ca să dezarmezi o amenințare este să renunți la bâtă, să te cobori la nivelul problemei și să-i oferi un gest simplu de bunătate sau pace.

Mergem mai departe. Dacă această poveste ți-a adus aminte de un moment în care blândețea a învins forța brută, dă-i un share. Poate că cineva are nevoie astăzi de o mică mângâiere în loc de un nou conflict.

P.S. 

Tu cum reacționezi când te lovești de agresivitate sau de un obstacol greu de trecut? Încerci să spargi zidul cu capul sau cauți soluția prin blândețe și diplomație? Scrie-mi în comentarii sau într-un mesaj privat, citesc tot!

Mâine este o nouă zi. Creștem împreună.

#IdeiCoapte #LecțiiDeViață #Blândețe #Orgoliu #Înțelepciune #Autenticitate