Povestitor, nu profețitor

Nu profet. Nici vizionar. Nici mama-omida. Nimic. Doar spun povești...

Sper ca prin această poveste să nu par arogant, mândru sau cumva similar. Pentru că nu-i cazul. Chiar nu-i cazul. Vei vedea de ce până la final.

Au fost multe și dese momentele de viziune în trecut. Și sunt mulți prieteni, rude și amici care pot confirma profețiile mele din ultimii 8-10 ani. În multe domenii. Excelente și impecabile, cu toată modestia o spun, confirmate de realitate ulterior au fost în special cele financiare, imobiliare, sportive, penale și, mai ales, cele sentimentale. La un moment dat chiar mi s-a făcut frică să mă mai gândesc la anumite lucruri pentru că ”vedeam” o rezolvare negativă sau un final nedorit de către participanți sau către membrii implicați. De neuitat sunt divorțurile pe care le vedeam cu câteva luni înainte de evenimentul propriu-zis și pe care nu le credea nimeni posibile. 
Faza 1: ”Vorbești prostii!”. 
Faza 2 (după confirmare): ”Vai, dar câtă dreptate ai avut....”  

Ieri pe la prânz am fost să mănânc la maică-mea care mă invitase la niște chifteluțe din ”piept de pui” - în realitate făcute din dovlecei (am să-ți povestesc altă dată cum am început și acceptat eu mic copil să mănânc (și) legume...). Pentru că avea și puiul cel mic la ea lăsat în vizită, pe M.A. acum deja domnișorică la 8 ani şi jumătate. Maică-sa era plecată la un parastas de 7 ani, astfel că am zis să ”împușc” doi iepuri: rezolv și urletele fioroase din burtă, nu mâncasem nimic de dimineață și mă și joc liniștit cu mica ”Duracel” - cea plină de energie mereu. Am mâncat, ne-am jucat, ne-am certat, ne-am împăcat, s-a întins în brațele mele ” ca de somn” de vreo două ori, și-a revenit. Apoi a venit și maică-sa, i-am împletit și ei părul, puiului mai mare..., i-am pus și bentiță mov, am tras-o corespunzător de păr - era momentul prielnic și nu bătea la ochi..., am împărțit frățește, eu cu puiul mic de data asta, pomana adusă de puiul mare, i-am cedat două ciocolățele în plus sub promisiunea că nu mănâncă mai mult de una pe zi.   

În sufrageria mamei mele este o canapea care are ca spetează două perne mari lipite de zidul din spate de care se lipește cadrul patului. Adică, dacă dai jos pernele, dacă le culci, la terminarea suprafeței șezutului patului începe direct zidul de beton.

Toate au fost bune și frumoase până la momentul la care puiul mic, de prea multă atenție concentrată într-un singur punct (de aia tot zic eu că ar mai trebui făcut unul...) și alintarea aferentă, începe să facă următoarea cursă cu finalizare a-la-Serghey Bubka: pleacă în alergare din hol, de lângă bucătărie, trece prin toată sufrageria în viteză și sare în pat înfigându-se cu capul în pernele lipite de perete, căzând mai apoi extenuată, ca într-un bodycheck clasic, pe canapea. Și iarăși de la început - la nesfârşit. Ți-am spus doar că-i plină de energie. Hol, sufragerie, cap-pernă-canapea. O dată așa, de două ori la fel, a mers bine, după a treia oară îi spun maică-sii s-o potolească în vreun fel că parcă văd cum va cădea curând perna aia și la următoarea săritură, neatent fiind, puiul mic se va înfige în perete.

N-am mai apucat să termin bine fraza...

Au fost plânsete, îmbrățișări, sughițuri, mângâieri ”să-mi treacăăăăă... cucuiul...”, acum trebuie să și zugrăvim peretele acela...

Nu știu, nu am ştiut niciodată, foarte exact de unde îmi vin aceste ”poze” ale viitorului, unele dintre ele clare, limpezi, evidente. Într-o vreme credeam că sunt doar rezultatul a unei prelucrări rapide a informațiilor din prezent și proiectate logic în viitor. N-a fost chiar așa tot timpul. Au fost foarte multe situații când evoluția din prezent a unor evenimente, luate și permutate logic în viitor, n-a fost deloc liniară sau predictibilă strict rațional sau matematic – așa cum ”vedeau” majoritatea semenilor mei. Mai era un ingredient deosebit. Volatil. Venit de niciunde. Atunci mi-am dat seama că nu inteligența mea (colosală - evident ... :-) ...), sau nici una din calitățile mele exersate sau educate, face aceste predicții uneori. Ci ceva mai înalt sau mai ascuns pe care nu-l pot nici defini și nici controla. Ca un blitz, ca o lumină puternică ce despică pentru o secundă densitatea întunericului din camera cunoașterii. Cum n-am putut descifra modalitatea de control total a acestei abilități am hotărât, de câteva luni bune, să NU mai fac nici o profeție și nici măcar să nu mă mai gândesc, absolut deloc, la o desfășurare în viitor a vreunei persoane, eveniment sau orice fel de activități. De teama că toate se împlinesc. 
De atunci mă simt mai bine, mai liber, mai relaxat. Parcă am scăpat de o presiune... Deși încă mai aud, din când în când, fără ca eu să cer asta, vești despre situații sau evenimente despre care știam că așa se vor petrece. Adică îmi vin în continuare confirmări ale predicțiilor mele de mai demult.

De ce m-am oprit din predicții și previzionat? Simplu.

În primul rând pentru că previziunile mele nu folosesc la mai nimic. Sau chiar la nimic. Și mai nimănui. Sau chiar nimănui. Sau puținora. Așa cum știi puiul mic a făcut un cucui și a plâns vreun sfert de oră pentru că puiul mare n-a crezut. Chiar dacă ele se dovedesc reale, reușite, previziunile, și mie mi s-a întâmplat de nenumărate ori, în marea majoritate a cazurilor, tot nu folosesc. la nimic. Și nu le ia nimeni în seamă niciodată, nici măcar data viitoare, deși au mai fost o dată și odată avertizați similar în trecut. Oamenii, marea lor majoritate, nu învață și nici nu se tem de viitor. Aproape niciodată.

Secundo, pentru că mă făceau, predicțiile, să mă simt cumva vinovat sau părtaș. Parcă le-aș fi influențat prin forța, precizia și claritatea mea de afirmare. Ajunsesem să fiu numit din inițial ”Gură de aur” în ”Gură spurcată”. A fost de pomină cazul clubului, a barului, care n-a funcționat rentabil niciodată. Mai întâi l-a preluat un amic de-al meu crezând că-l va pune pe roți și că va funcționa. I-am spus că n-are șanse în acel stil de lucru și promovare și i-am dat și motivele. Argumentat, economic, comercial. A dat faliment în câteva luni. A preluat clubul un alt prieten. Și mai înverșunat. Care știa situația, cunoștea predicțiile mele și totuși a făcut, parcă intenționat, cam aceleași greșeli. I-am spus și lui că nu-i pe un drum bun, mi-a replicat că mă înșel – că de data asta nu v-a mai fi nici o problemă și că 5 ani, cât avea contractul de închiriere, și el prost întocmit.... dar asta este o altă discuție, va face o grămadă de bani. După nici un an și jumătate a falimentat în surdină, cu pierderi financiare imense, dar și de relații umane. 

Ca o concluzie intermediară, era greu, infernal, să vrei să faci bine cu forța, neapreciat, nesolicitat, nevalorificat și, uneori, și suduit.

Iar în al treilea rând, m-am oprit pentru că nu mai avea rost și nici haz. Experiența, înțelepciunea aferentă, mica știință de aplicare în prezent a unor grile simple și de obținere facilă a unei schițe generale a viitorului nu se pot nici transmite, nici aplica de către ceilalți care au ochelari de cal sau se cred ”suficienți”. Mai mult de atât chiar, dacă făceam greșeala, și eu am făcut-o de nenumărate ori, să le și comunici asta lumea te lua, percepea și trata de nebun.

Am încercat la un moment dat să folosesc mercantil acest ”dar” al prezicerii. Adică la pariuri. Fiasco! Imediat ce am părăsit tărâmul bunei-credințe și a mecenatului am început să eșuez. Constant. Dovada faptului că cel care mi-a dat acest ”talant” și talent nu vrea să-l transform în sursă de venit pentru mine ci doar ca să-i ajut pe alții. 

Dar cum ”alții” nu ascultă și nu țin cont de ele, deși umblă mai mereu cu ”capul spart” sau bandajat și unii chiar stau la coadă, la rând, dând ritmic și constant cu țeasta de pragul de sus deși li se tot spune, nu doar eu fac asta, să se aplece măcar puțin că-i prea jos...pragul...de sus... 

Sau să folosească cealaltă ușă unde și tocul este mai înalt și unde nici nu-i nimeni care să se înghesuie, deci e mai liber...