Am vorbit de
dimineață la telefon, Doamne!, ce repede a trecut și vara asta, ieri te cuibăreai reîndrăgostită lângă mine, în brațele
mele.
Am realizat în acele zile mirifice petrecute împreună, ce imensă
surpriză! să vii tu să mă verifici și/sau să mă împaci în Ilanlâk, că prefer o relație liniștită și
calmă, caldă, perfect previzibilă, liniară.
Eu n-am să mă plictisesc, niciodată
nu m-au plictisit confortul și liniștea, tu trebuie să te gândești bine la ce
vrei și dacă nu te va sufoca rutina mea.
Asta ar putea fi
un semn de bătrânețe, faptul că-mi doresc ceva plat și sedativ în relație, eu îl accept și-l așteptam demult, dar vreau
să știi că nu mai am puterea de a suporta șocurile amoroase tinerești,
piscurile sau apexurile abisale în tornada de sentimente. Nici măcar simplele volte
nu-mi mai sunt deloc dragi.
Am îmbătrânit, știu! Poți trăi cu bătrânețea mea?
Chelia îmi aduce zilnic aminte asta, iar inima este doldora de cusături. Cicatricile vechi nu mai au loc de oferit unora noi, așa că va trebui să am grijă și să mă retrag cu ea într-un golf pustiu și însorit, sau într-o depresiune cu iarbă, cu aer tare și răcoare în doi lângă o teracotă verde, ori într-un cuib cu o mansardă călduță și o curte producătoare.
În
orice loc e ok să-mi duc sufletul obosit de alergare după himere, doar ca acea
ambianță să fie ferită de prădătorii cu care nu mai vreau să concurez pentru
a-mi arăta mușchii și pentru a-mi dovedi necontenit valoarea și supremația. Nu mai vreau, nu mai pot, nu mă mai interesează subiectul concurenței. Să mai concureze și alții, cei mai mici, mai necopți, mai inocenți.
M-aș bucura să
putem mânca felia de pâine liniștiți undeva zâmbitori, la gura peșterii unde
nici nu ne plictisim, nici nu ne întreabă nimeni zilnic de vorbă goală.
Abia acum la bătrânețe am metabolizat că prefer oricând mai repede
zâmbete discrete pornite din interior și liniștea lăuntrică revărsate pe moaca
senină, copilărească - dacă se poate, decât dreptatea și forța de lider cuceritor ori sceptrul de mareșal pe care-l au oricum toți în ranițele agitate de
hălăduială.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.