luni, 23 aprilie 2018

Albesc! Chelesc!

Albesc! Chelesc! Întineresc!

Mă uit cu stupoare în oglindă, mă văd ca pentru prima oară cu fire lungi de păr argintiu, și nu mă recunosc. Ratatul pe care-l cunoșteam eu avea părul negru ca tăciunele și voință de fier. 
Zona defrișată din creștet e moale și caldă precum pielea unui copil mic. E nouă zona și delicată, sensibilă, mă arde Soarele repede acolo, chiar dacă un puf fin încercă să învelească vârtejul. Punct nevralgic, zonă de experiență, senzor de excese.
Dar mă consolez cu gândul că albitul ăsta este un privilegiu, nu o pierdere. Pentru că albesc și pe scalp, deci încă n-am chelit de tot, complet. Și știu pe unii care s-ar fi bucura să albească la fel ca mine, dar n-au mai apucat.

Când chelia va ieși atotbiruitoare, abia atunci mă voi bucura în continuare cu și mai multă putere pe deplin, pentru că mai am, încă, un cap care se ține singur drept în mușchii gâtului, nu în pernițe, corsete sau atele.

Da, viața chiar e frumoasă, așa chelioasă, albicioasă, sâsâită și peltică fix cum e!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.