miercuri, 18 aprilie 2018

Șoapte, liniști, sfâșieri.

Sunt dornic să-mi vorbești, dar vorbele zboară și timpul trece. Mâine trebuie pâine  și apă măcar, rozul așteptat poate că va veni, dar noi vom mai fi aici?

Ascult cuvintele tale, aud sufletu-ți șoptind timid. Rugi mici se înalță spre cer, dar drumurile se pavează cu piatră, nu cu vise.

În liniștea dintre fraze, apoi la finalul surdelor replici, de ce se aud așa tare sângerândele-ți urletele mute? De ce tu zâmbești peste mască, dar eu văd lacrima ce ți se prelinge pe dedesubt?

Și dacă tot taci și cu mine, cum ai tăcut de frică mereu în trecut, înseamnă că sunt și eu un monstru, un animal?


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.