duminică, 14 iunie 2015

Invizibil

Merg des la sală. Îmi place să fac sport, să alerg, să înot, să transpir, să gâfâi, să scot limba și să calc pe ea de oboseală. Simt cum întineresc, nu-i doar o expresie, cu fiecare oră de mișcare făcută, iar zâmbetul care iese din adâncurile mele și se întipărește pe chip este neprețuit.

Pe ea o văd mai rar în ultima vreme. Dar de fiecare dată o admir. Sportivă, fit, determinată, însă rareori zâmbitoare. Eu o plac. Puțin. O salut de fiecare dată când ne întâlnim. Ea crede că vreau s-o agăț și răspunde doar uneori. Și atunci în doi peri și ușor ofuscată de salutul meu constant.
Probabil că are și ea o deficiență de auz, cum am eu, sau de atenție. Nu știu, dar ar fi o explicație bună de ce de multe ori nu mă vede și nici nu mă aude. Parcă aș fi omul invizibil. Și când mai legăm două-trei fraze de curtoazie este laconică și expeditivă. N-are răbdare să stea un minut de vorbă, e agitată în prezența mea, se codește să dezvolte vreo discuție. Am mai scris puțin pe sms-uri și pe mesaje pe Fb, dar și acolo este tot laconică și neparticipativă, neimplicată, distantă şi rece.

Săptămâna trecută ieșeam din vestiar și în drum spre sală o văd în fața mea coborând treptele către bazin. Îmi zic să n-o mai salut și acum, iarăși din spate, mă fac că n-o văd, o las în gândurile ei și-n plata Domnului și încep să urc treptele tiptil ca să nu mă observe.
Mă vede ea, cu coada ochiului:

- Unde te grăbești așa? Vezi să nu te împiedici ..., zise ea.

Eu, mirat de excelenta ei atenție distributivă și de curajoasa și prima ei abordare, mă cam fâstâcesc:

- Nu mă împiedic pentru că nu mă însor.
- Nici nu mă saluți, treci așa pe lângă mine, nu mă mai bagi în seamă... - mă apostrofează ea justificat.
- Scuze, eram cu gândurile în altă parte, nu te-am observat, mint eu cu nerușinare crasă. Cum să nu te salut tocmai pe tine..., completez.
- Bine, bine, acceptă ea zâmbind minciuna mea evidentă. Dar să nu se mai repete! Și să știi că mi-a plăcut ultimul tău articol...

Niciun comentariu: