marți, 28 iulie 2015

Transfăgărășan-Cheia-Slănic 2015

Din șaua calului toate se văd altfel. Viteza te face atent la detaliile vitale și ignoră nesemnificativul. Lipsa centurii de siguranță este cel mai sigur mod de a trăi viața. Abia atunci înțelegi că trebuie să fii și atent și precaut și liber și lacom. 
Iar când te oprești, după ce realizezi că ești viu în continuare deși cauciucul e utilizat pe 90% din semirotundul lui, abia dacă a mai rămas sub un centimetru dreapta-stânga, deși te-ai mângâiat cu doamna cu coasa pe obraz, vezi mult mai clar natura, omul de lângă tine, cerul. Parcă vezi cerul pentru prima oară. Ești ca ieșit dintr-o cavernă după mulți ani.
Da! Cerul ți se pare fantastic de frumos. Iar din el, din cer, cecerfrumos!, parcă, ți se revarsă în sânge bucuria de a trăi. Știi cum e să râzi pe munte ca și cum tocmai ai băgat un cui baban? Bucuria care ar trebui să-ți fiu singur scop și țel în viață.
Aerul tare de la 2000 de metri te îmbată. Când scoți casca, te bucuri de trei ori:
1. că ți-o scoți singur, nu smurd-ul.
2. că te aerisești la 9-10 dimineața când alții abia amestecă cu ochii cârpiți de nesomn în cafeaua corporatistă sau celelalte.
3. că ești viu. Viu cu adevărat.

Viu. Da! Viu. Vie. Când te-ai bucurat ultima dată că ești viu/vie? Când ai conștientizat ultima oară senzația plăcută că ești pe Pământ, nu sub?

”Cum? Ai motor de aproape o sută de cai și 299 în bord, știm bine cu toții că ai virusul și nu te-ai vindecat complet încă, și tu-mi spui mie că ați mers liniștiți, 600 de km într-o zi, la o plimbare...?!? Chiar mă crezi proastă?”

Viteza n-a omorât pe nimeni. Am mai spus asta. Au spus-o profesioniștii din domeniu, de fapt. Eu doar am preluat-o și repetat-o mereu. Te omoară frâna pusă prost. Ori prea repede, ori prea târziu. De cele mai multe ori bruschețea și frica strică tot. Și bagă oameni în pământ. Nu viteza. Dacă viteza ar fi de vină atunci cum explici că avionul și cursele de F1 și WRC au cele mai mari viteze din categoriile lor și au ratele cele mai mici de deces?!?


E de preferat să frânezi înainte de curbă. În linie dreaptă, când ai toate forțele de partea ta și aderența și stabilitatea maxime. Pe drept, indiferent de viteză, poți pune câte frâne vrei. 
În curbă nu frânezi și nu dai gaz. E lege. Și se aplică în toate domeniile vieții. De aia e bine să mergi mai calm, mai atent, mai prudent, mai încet. Da! Mai încet. Exact! Mai încet. Atât de încet încât să poți să admiri peisajele superbe. Din scaunul din dreapta, eventual.

”- Abia aștept să ne revedem. Mi-e dor de tine! Joi? Ca de obicei?
- Nu. Sunt obosit de la drum. Nu vreau să ne vedem joi.
- Ok. Atunci vineri?
- Vineri plec. Oricum n-am chef. Am treabă.
- Vin eu și te fac să ai chef... Hai! Ca în vremurile noastre bune.
- Am pe altcineva. Nu vreau să ne mai vedem.
- Iar altcineva? M-am săturat de Constanța, Călărași, Timișoara, Brașov, Pipera, Giurgiu, Iași, Transfăgărășan și toate... ale tale...
- Te înșeli. Nu-i vorba despre nici una din astea. Iar multe dintre acelea au fost himere. N-au existat în realitate niciodată. Au fost doar în capul meu.
- Ai cunoscut-o pe motor ieri?”

După o cursă de 600 de km într-o zi, de dimineața până seara, vezi altfel lucrurile. Mult mai liniștit. Parcă tu te retragi într-o zonă bine delimitată și ermetică de liniște, calm și lentoare, ca într-o imensă bulă de pace, și vezi ca printr-un hublou viața celorlalți pe repede înainte. Te uiți ca la un spectacol. Prost.
Din șaua calului înțelegi multe pe care din fotoliul Mercedes-ului n-ai cum să le percepi niciodată. Proximitatea asfaltului față de pielea ta te face atent și viu. Și respectuos. Vântul care-ți șuieră prin toate găurile te face să înțelegi că ești trecător pe aici. Ești doar un suflet călător. Carnea nu-i a ta. E de împrumut.
Pielea și aerul condiționat din limuzină te amăgesc. Te păcălesc. Îți conferă aparența siguranței. Iluzia ei. Iluzia că trăiești. Nu, nu trăiești. Viețuiești.Te păcălești că trăiești. 
Nu de tot, dar aproape. Dacă ai cunoaște senzațiile de pe două roți, nu ai mai blama sau respinge pe cineva care-ți spune că patru roți sunt ceva mai sigure, dar două roți îți arată exact această frumusețe nudă a confortului.


În fiecare an ies cu Fla la o cursă în doi. Nu alergăm noi, aleargă sufletele noastre călare pe două roți. Anul ăsta Fla, care este cel mai rece, calculat și lipsit, aparent, de sentimente om pe care-l cunosc, mi-a spus: ”Mulțumesc că mi-ai făcut damblaua s-o luăm pe Cheia. :-)”

”- Da. Matur. 244 km la oră...!!

-  Anul ăsta am mers mai încet. N-am mai mers decât cu maxim 228. Dar asta nu contează. Crede-mă! Chiar nu contează. 228 este puțin. Foarte puțin! Și 244 din anii trecuți erau puțini. E ca și cum ai merge tu cu 30-40 prin localitate cu mașinuța ta mică. Media orară este mai importantă. Sau vitezele din curbele de pe serpentine, luate la siguranță, dar în adrenalină pură, sau media de pe cele trei trasee. Dacă ai fi mers în spatele meu, în general vorbesc acum, m-ai fi înțeles. Așa, de la distanță, zici că sunt nebun. Chiar sunt! Dar nu în felul în care mă vezi tu.

- Tu n-ai să mori acasă. Te voi ruga să renunți la motor dacă mai vrei să rămânem împreună. N-am nevoie de un infantil în viața mea.
- Matur. Ai dreptate. Cum crezi tu, mai ales că zici că mă cunoști, că eu voi renunța la motor cu toate aferente pentru ... ce?!? Psiholoaga lui pește ... :-)”



2 comentarii:

Seherezada spunea...

Dai eroare cu undele tale radio, Dle-Stie-Tot.. :))

Gelu M. spunea...

Clar! Tra-la-la-la...
Doamne, mare ți-e grădina...