Temătoare iubitoare

Simți cum pierzi controlul. Înțelegi ce urmează.
Simți cum se rupe aderența. Auzi pârâitul sinistru.
Ești ca pe derdeluș la vale pe gheață, n-ai cum să te oprești până jos. N-ai cum!
Simți că frânele nu mai țin, deși pedala este zdrobită de podea, viteza parcă se mărește în contră.
Sunt magice acele momente. Momentul în care (re)începi să simți că trăiești. Când sângele parcă aleargă turbat prin vene, când mușchii parcă sunt dopați și nerăbdători de efort, nici de somn n-ai nevoie, n-ai mai dormit cum trebuie de vreo patru-cinci nopți, de când i-ai auzit glasul, iar de mâncat n-ai mai mâncat nimic demult. Nu ziceai că vrei să slăbești? Na! Iubărețule!

Am iubit de câteva ori până la 38 de ani. Se pot număra pe degetele de la o mână. Sigur că am plăcut multe femei, sigur că am fost atras de altele, dar îndrăgostit am fost doar de foarte puține dăți. Doar două femei, excelente, au reușit să-mi rupă frânele, și pentru asta le mulțumesc încă o dată. 
Dacă n-ai pierdut controlul măcar o dată în viață, e ca și cum ai mers doar ca un tramvai. Doar pe șină. Fără variație, fără stânga-dreapta, fără derapaje, fără adrenalină, fără patos. Aseptic. Fără haz. Viețuire, nu trăire.

După ce te-ai fript o dată, e foarte adevărat, a doua oară vei fi mai reticent în a mai atinge. Deși căldura te atrage, știi că o perioadă poate fi plăcut și bine lângă grade celsius multe. Cam așa (te) face un foc într-o vreme rece, dar nu te apropii prea mult pentru că știi că focul arde. Te poate arde.
Poate că aici ar trebuie avut grijă. Ca la foc. Să beneficiezi de căldura lui, de binefacerile lui, să rămâi în zonă, aproape, nu fugi departe pentru că ți se va face frig la un moment dat, dar nu te băga ca înecatul/înecata până peste cap în el. Ca în vorba aceea cu căsnicia perfectă: este un butoi mare plin cu rahat, dar cu patru-cinci degete de miere de salcâm, albă, deasupra. Cât timp nu te bagi unde nu-ți fierbe oala, prea adânc, viața este dulce și frumoasă.

După ani de zile de secetă vezi oaza. Ai gâtul uscat și ai fi foarte fericit să bei un pahar de apă rece. Doamne, câtă sete s-a putut strânge în tine în toți acei ani de peregrinări prin deșerturi uscate?!?
S-ar putea ca doar să ți se pară că vezi oaza. De la atâția ani și kilometri prin căldură infernală și vânt uscat și fierbinte, orice adiere mai răcoroasă s-ar putea să ți se pară idilică briză marină sau frig de vârf de munte cu umbră și izvor rapid și rece. S-ar putea să fie o himeră, o fata morgana, o plăsmuire. Să fie totul doar în capul tău. Se prea poate să fie doar un miraj...
Dar și dacă este doar așa, este bine. În primul rând pentru că oricum ești pregătit(ă) și puternic(ă) să mergi mai departe prin deșert liniştit şi obişnuit cu setea, buzele uscate și pielea arzândă. Ai mai trecut prin astea, ești călit(ă).
În al doilea rând, recunoaște, doar gândul că oaza ar fi aproape, sau posibilă în curând, îți dă puteri nebănuite și speranța îmbobocește nesperat din nou.

Dar eu zic că nu-i doar o plăsmuire. Ai răbdare! Dă din coate, aleargă, târăște-te, du-te acolo.
Vei bea apă proaspătă, rece și bună.
Va fi bine!