Mai puțin e mai bine! ❤! (#21)

Știu că-i este greu să se descurce cu bani mai puțini celui ce puțini și mici bănuți are sau chiar deloc deseori. Vai de acela, vai de ea! Dar măcar este obișnuită cu greul și trece mai ușor peste hău prin experiența adaptării ritualice zilnice.

Dar uneori mult mai greu îi este să se descurce cu mai puțin celui ce are suficient sau prea mult deseori și nu vede excesul sau prea plinul extenuant invizibil cu ochii. Ar putea vedea cu sufletul dacă l-ar avea deschis. Dar câți știm că avem și un suflet și că mai întâi de el trebuie să avem grijă...?

Cu adevărat vai! de aceștia din urmă pentru că nu simt și nu înțeleg favoarea ce li s-a făcut ca să aibă din destul. Și vai! de ei că nu se menajează și nu chivernisesc și nu drămuiesc ca să le fie bine și mai târziu când favorurile, ca și târcoalele, poate că se vor sfârși.

Suntem gregari prin excelență, cei mai mulți dintre noi, ne place să ne adunăm cât mai asemănători într-un loc, ne simțim bine înconjurați de alții - chiar dacă îi cunoaștem vag sau aproape deloc, ne temem să stăm o clipă doar cu noi înșine. Și când ne-am întâlnit așa mulți, cu asta începem - să ne plângem împreună de diverse, fiecare își aduce aportul la discuție, și uităm binele personal de care beneficiem într-un fel sau altul orișicare și uităm și să fim recunoscători pentru asta.

Avem ceea ce știm să apreciem. ❤!

Este evidentă o segregare masivă a societății. Fiecare trage pentru el sau ai lui, puțini sunt cei care se mai gândesc la binele comun sau cel de perspectivă. Viitorul, ziua de poimâine, nu mai interesează majoritatea. Este foarte adevărat și că valoarea și liniștea le găsești printre și cu puțini, nu în mulțime. Iar băieții deștepți și fetele cu minte și cuminți caută fericirea în interior și în solitudine mai repede decât în gregaritate. Doar proștii se simt bine doar alături de alții pentru că viața lor se raportează la asimilarea și afinitatea cu grupul. Ei dacă rămân o oră cu ei înșiși, își dau seama că nu le face pielea doi bani și sufletul le este vraiște, dezorientat și dezrădăcinat, se sperie și îți caută alinarea în zăpăceala în care intră mintea lor îngustă întâlnindu-se și discutând platitudini cu alții asemenea lor. Atunci micimea lor se aplatizează cu media sterilității grupurilor frecventate.

Să rămâi singur sau solitar este un imens act de curaj. Dar, din păcate, cei mai mulți sunt doar niște simpli târșeloși și sclavi și în felul acesta îi conduc lejer și politicienii și corporațiile ce prosperă continuu în același timp cu sărăcirea spirituală, și deseori și materială, a maselor largi credule.

(...)

Poate că micile bucurii sunt subevaluate și chiar ignorate în tratamentul insomniilor, depresiilor post-despărțiri amoroase, supraponderabilității. Cred că ar trebui să dăm șanse mai mari uneori săruturi neașteptate, unor îmbrățișări din partea cuiva complet străin, unor strângeri puternice și scurte de mâini, unor pahare de apă chioară băute cu înghițituri mici, dar des, unor reprize de somn scurte în mijlocul zilei sau unor plimbări prelungi în parc, eventual pe marginea unei ape, cu ochii spălați de verdele crud și tare al ierbii proaspăt tunse și udate de ploaia ce cade poate chiar atunci.

(...)

Este clar că nu-i bine să judeci pe nimeni, asta-i treaba lui Doamne-Doamne, dar cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume pentru că nu sunt chiar toate roz în viață și așa și trebuie să rămână. Lecțiile dure trebuie învățate, ele sunt trambulina noastră către fericire. Doar lingând sarea apreciem mai tare mierea.

Fiecare are crucea lui de dus, dar să constați cu durere că multe femei se irosesc în cupluri toxice nu cred că face rău nimănui, dimpotrivă. Cred că ar face puțin bine și ar aduce ceva lumină în întunericul perfect opac al vieții aparent roz al multor femei plângând amar în taină.

Dacă mai mulți și mai multe am vorbi constant, liniștit, și deschis despre asta poate că și ele, cele prinse în cleștele dubiului, ar căpăta mai mult curaj în luarea unor decizii tranșante la un moment dat.

Să te rupi de un dobitoc presupune un curaj imens și o voință constantă, ambele anesteziate de hățurile financiare, sociale și parentale ce se află de cele mai multe ori în brațele nevolnice ale bărbatului ce se crede, și de cele mai multe ori chiar așa și este, din păcate, stăpân peste muierea care a făcut implacabila greșeală să spună ”Da” la sfat și, altă mare greșeală, apoi și în fața preotului și a zeci sau chiar sute de rude și prieteni întărind și perpetuând în suferință imaginea ”familiei tradiționale”.

Invidia femeii slabe, neputincioasă sau fricoasă, nu cunoaşte margini față de zâmbetul liniştit şi mulțumit al celei curajoase ce a evadat din infernul surorilor ei.

Salut, sunt Gelu, am 40 și (NU) sunt un ratat!

Acest text este un pamflet, mp, începe de jos.

"M-am mulțumit cu puțin, cedând prea multe într-un timp prea scurt. N-am avut tărie să lupt mai mult când am dat de greu sau când am constatat că celor din jur trebuie să le fac bine cu forța. Am savurat victoriile mici, multe obținute cu cazne și pierderi imense, bătălii pe care nu mi le-am dorit, apoi n-am mai vrut să merg mai departe și să câștig războaiele. I-am lăsat pe alții să culeagă laurii, eu am stat în spatele frontului, susținându-l. Dar am ratat, trebuia să ies în față, să-mi arog meritele incontestabile, să împart eu prada cu mâna mea.

Au trecut douăzecișiopt de ani și observăm puține schimbări în bine la nivelul întregului popor. Este adevărat că libertatea ne-a fost redată, de toate felurile, dar nivelul de trai a rămas mediocru pentru cei mai mulți, corupția a cancerizat țara, iar cei bogați au devenit și mai bogați, săracii mult mai săraci, iar infrastructura, sănătatea, educația și justiția sunt un dezastru. 
Lucruri bune prea curând nu se vor petrece. Eu aș zice că am ratat ca nație, că suntem o întreagă generație de ratați, vorbesc aici de majoritate, nu de conducători care o duc bine-merci, dar nu pot face asta pentru că nimeni n-ar fi de acord cu mine. Normal. Toți se văd buni, puternici, victorioși, realizați, reușiți, toți cred că sunt niște câștigători, și-mi vine să urlu de ciudă!, dar țara este în flăcări, ca să nu zic căcat, și debandada continuă fără ca cineva să vadă asta sau să protesteze, deși suntem conduși de incompetenți, de hoți și de pafariști tupeiști și obraznici. 
Așa că mă voi referi exclusiv la mine și la imensele mele ratări. Care nu sunt nici puține.

Am suferit prima dezvrăjire la treizeci de ani, de fapt cu câteva luni bune înainte, aproape un an, când am început să fac, parcă intenționat, absolut tot ce-mi stătea în putere ca să ies din rând, din matrice. Simțeam că nu aparțin nici unui sistem, nici unui grup, nici unei colectivități, familii sau neam. Am devenit curând un paria, un renegat, un exemplu negativ de dat celor mici, învățăceilor sau debutanților. Eram un exemplu perfect de ratat, un model complet de cum să-ți fuți absolut toate domeniile vieții la vârsta la care alții nici nu știu ce-i aia succes sau care-i prețul aferent sau cu ce se mănâncă. Unii nu știu ce-i aia nici la patruzeci, cei mai mulți nici la cincizeci.

Poate că n-ar fi rău să mă înscriu la un curs de dez-ratare, știi?, din alea ca pentru alcooliști și parcă mă și aud spunând sus și tare:

Salut, sunt Gelu, am patruzeci de ani și sunt un ratat!

La nisip se rezolvă orice problemă

Anul trecut, 2016, a fost primul an în care am stat vara mai mult plecat decât pe-acasă. Dintotdeauna mi-am dorit să îmi petrec anotimpul cald la mare cu scurte pauze pe la răcoarea muntelui. Dar mereu am găsit justificări și scuze ca să evit să mă abandonez unei mici și nevinovate plăceri: să stau la mare până mă plictisesc sau până se face suficient de frig ca să fiu forțat să mă îmbrac pe plajă ziua în amiaza mare. Așa s-a întâmplat anul trecut și nici măcar nu mi-am propus asta. Am început cu trei zile de pe la sfârșitul lui iulie și, cu mici pauze pentru a rezolva prozaice probleme acasă, am terminat vacanța tremurând pe data de 16.09.2016 când am fost printre ultimii bărbați ce au intrat în mare. Ciudat, nu? Pentru că femei mai intrau în apă odată cu mine, deși apa era rece-bocnă.

A fost poate cel mai frumos an din viața mea, cea mai hrănitoare vară și prima oară când am înțeles că viața nu este în nici un caz pe rețelele de socializare sau prin aglomerațiile urbane, cel puțin nu pentru mine. Am șters toate aplicațiile de comunicare și socializare din telefon, viber, tango, mess, whatsup, facebook și brusc s-au creat ore întregi libere și liniștite într-o săptămână sau chiar zilnic.

Nu cred că viața este cu nasul într-un ecran, nu pot merge cu turma asta. Cred că viața este sub un cer liber, la malul mării, liniștită sau agitată - nu contează, pe faleză în plimbări lungi pe înserate sau la răsăritul magnificului Soare ori fix pe plajă întins la bronzat sau jucându-te cu râma în nisip pe o plajă pustie la câțiva metri de graniță.

Cum?

Tu nu te-ai jucat niciodată cu râma în nisip?

Nici cu dodoașca n-ai stat la Soare dăruită total și fără limită? 
Nu te-ai încărcat niciodată cu energie solară ”pe direct”?
Păcat.

Este o experiență fabuloasă și cred că asta ar trebui să te preocupe mai degrabă. Înaintea oricăror altor preocupări consumatoare de timp, energie, bani, ani.

Gândește-te, ce ai de pierdut?
Nu știi?!?

Nimic, îți spune nenea.

Dar ai, Doamne!, atâtea de câștigat. Nici n-ai idee ce avalanșă de senzații plăcute te va încerca.

Sunt bun și mă mai fac!

Eu devin de la zi la zi din ce în ce mai bun, mai blând, mai răbdător, mai înțelegător, mai tolerant. E grea transformarea asta, dar mi-am propus, dacă nu pot face binele, măcar să nu mai fac rău. Încerc să stau departe de zonele unde nu pot fi bun, caut binele în tot și-n toate. Iau ce mi se oferă, nu comentez, mulțumesc bucuros pentru fiecare smochină, ofer cât pot și știu și eu în limita oscioarelor mele.
Dar tu? Tu ce aștepți?

Prințul moștenitor pe cal alb?!?

Așteaptă-l.

Va veni fix după tine.

Îhîîî.

Așteaptă tu!

Nu, nu-i nevoie să te prezinți și nici să-mi dai cv-ul tău amoros.
Nu, nu-i necesar să-mi povestești prea multe despre tine ca să pot să încep să te cunosc și să te văd. Să te ”văd” cu inima, cu ochii văd multe și, în general, mărunte. Se poate mai simplu. Mult mai simplu.

Dar da, este suficient să-ți văd fostul partener de viață, fie el sub titulatura de prieten, iubit, amant, soț sau ”jumătatea mea”, să știu cam cât timp ați petrecut împreună și îți pot spune eu, nenea, lali, cu precizie chirurgicală cine ești, cum ești, cum vei fi și cum te vei simți. Dacă ești cuminte îți pot spune și câți bani ai în poșetă chiar acum. :-) Serios!

Dacă dai și tu de-o cafea, o alună sau de-o măslină, o șpagă-ceva, sub o formă de comun acord agreată, îți pot spune cu exactitate de metronom și cât de zâmbitoare vei fi în viitor doar pe baza analizei foștilor și a liniștii tale actuale.