La nisip se rezolvă orice problemă

Anul trecut, 2016, a fost primul an în care am stat vara mai mult plecat decât pe-acasă. Dintotdeauna mi-am dorit să îmi petrec anotimpul cald la mare cu scurte pauze pe la răcoarea muntelui. Dar mereu am găsit justificări și scuze ca să evit să mă abandonez unei mici și nevinovate plăceri: să stau la mare până mă plictisesc sau până se face suficient de frig ca să fiu forțat să mă îmbrac pe plajă ziua în amiaza mare. Așa s-a întâmplat anul trecut și nici măcar nu mi-am propus asta. Am început cu trei zile de pe la sfârșitul lui iulie și, cu mici pauze pentru a rezolva prozaice probleme acasă, am terminat vacanța tremurând pe data de 16.09.2016 când am fost printre ultimii bărbați ce au intrat în mare. Ciudat, nu? Pentru că femei mai intrau în apă odată cu mine, deși apa era rece-bocnă.

A fost poate cel mai frumos an din viața mea, cea mai hrănitoare vară și prima oară când am înțeles că viața nu este în nici un caz pe rețelele de socializare sau prin aglomerațiile urbane, cel puțin nu pentru mine. Am șters toate aplicațiile de comunicare și socializare din telefon, viber, tango, mess, whatsup, facebook și brusc s-au creat ore întregi libere și liniștite într-o săptămână sau chiar zilnic.

Nu cred că viața este cu nasul într-un ecran, nu pot merge cu turma asta. Cred că viața este sub un cer liber, la malul mării, liniștită sau agitată - nu contează, pe faleză în plimbări lungi pe înserate sau la răsăritul magnificului Soare ori fix pe plajă întins la bronzat sau jucându-te cu râma în nisip pe o plajă pustie la câțiva metri de graniță.

Cum?

Tu nu te-ai jucat niciodată cu râma în nisip?

Nici cu dodoașca n-ai stat la Soare dăruită total și fără limită? 
Nu te-ai încărcat niciodată cu energie solară ”pe direct”?
Păcat.

Este o experiență fabuloasă și cred că asta ar trebui să te preocupe mai degrabă. Înaintea oricăror altor preocupări consumatoare de timp, energie, bani, ani.

Gândește-te, ce ai de pierdut?
Nu știi?!?

Nimic, îți spune nenea.

Dar ai, Doamne!, atâtea de câștigat. Nici n-ai idee ce avalanșă de senzații plăcute te va încerca.

Doar atât te mai întreb, știu că n-ai ce să-mi răspunzi acum, dar poate te inspiră și-ai să scrii la un moment dat niște rânduri:

Când ai făcut ultima dată plajă nud?

Când ai făcut ultima oară baie goală în mare?

Când ai făcut ultima oară baie târziu după apusul Soarelui sau dis-de-dimineață mult înainte de răsărit?

Când ai făcut ultima dată sex în mare?

Când ai uitat ultima oară de ceas, de tine și de foame stând întinsă pe plajă sau pe iarbă uitându-te la mare sau la cer?

Când ai uitat ultima oară de gura lumii, căca-m-aș în gura ei!, :-), și ai făcut exact ce-ți implora suflețelul tău?

Când ai simțit ultima oară fiorii tulburători ai îndrăgostelii la trei sau patru decenii de viață?

Când ai simțit ultima oară aburii inexplicabili ai reîndrăgostirii de aceeași persoană la doar câteva luni de la ultima reîndrăgostire? 

Când ai trăit după inima ta ultima oară și ai simțit că trăiești, nu că viețuiești, și te-ai și cutremurat puternic înfrigurându-te de gândul la frumusețea atât de simplă a vieții?

Când?

Dacă mergi cu turma, vei mânca atât cât mănâncă turma, vei merge pe unde merge turma, vei avea în posesiune atât cât deține aproximativ media turmei, vei mânca fix la momentul când mănâncă toată turma, nu atunci când ai tu foame sau chef.

Toate se vor petrece în limite bine definite de grup, nici mai repede, nici mai încet; nici mai devreme, nici mai târziu; nici mai mult, nici mai puțin.
Dar plăcându-ți compania berbecilor, nu vei fi niciodată lup. Niciodată.

Iar lupoaica n-are afinități și nici glume cu oaia. N-are cum. Ele sunt din filme diferite și nici măcar nu se ceartă, n-au absolut nimic de împărțit.

Niciodată.

Libertatea și fericirea aferentă se găsesc din belșug, din fericire, imediat după ce ai abandonat cursa gregarității și a dependențelor de toate și de toți.

Nu, n-ai nevoie de nimeni și de nimic ca să te facă sau ca să fii fericită, decât să te regăsești tu pe tine.

Atât!
Știu că nu-i ușor, dar mestecată-gata n-are nici un farmec. Trebuie să începi să te miști și tu puțin.

Am scris frazele de mai sus imediat după ce am mâncat trei smochine senzaționale din curte, oferite de gazdă, doamna Mia, la Ilanlâk în vara lui 2016. Erau primele smochine proaspăt culese pe care le mâncasem în viața mea. Am fost fascinat de culorile și textura interiorului lor. Gustul roz-dulce, nou și simplu m-a obligat să deschid ochii și să văd pentru câteva secunde fericirea.

Nu-ți spun cu ce semăna fructul acela.

E atât de simplu!

De aia...

(rânduri scrise în baza unor notițe din iulie 2016, Vama Veche)