”21” - ultimele rânduri. ❤!

Nu scriu acum toate acestea din cauza lui ”21”. Nici acea ființă minunată nu este motivul pentru care scriu. Am scris mult înainte de ea și scriu în continuare. Știi de ce scriu, da?

”21” este istorie, aparține trecutului, dar poate fi bază, fundament, pentru altceva mult mai frumos. Rămâne ca timpul să arate dacă am avut dreptate.

Ea este doar un exemplu excelent de fericire din viața mea, un om potrivit venit la momentul potrivit, dar care aparține trecutului și altuia, acum și deocamdată.

Eu scriu acum către mine. 
Către cel care a deschis cu greu ochii doar spre patruzeci de ani și care a început să revadă frumusețea vieții abia când a încetat să mai judece oameni și să anticipeze viitorul. (Doamne, de ce este atât de complicat/greu să fii bun și blând cu tine însuți/însăți?) 
Către cel care s-a întors cu arme și bagaje înapoi la el, spre interiorul lui și poate ăsta este un prim rezultat fabulos al ei și al lui ”21” și pentru care îi voi fi dator o bună perioadă.

”21” (din 16 septembrie 2016)

Pe un douăzecișiunu ne-am iubit prima oară. Demult, tare demult.

Prânz, cald, emoții, mângâieri de urechiușe – ce surpriză! Cine ar mai fi crezut că mai poate găsi pe cineva cu aceeași dubioasă atracție către masajul pavilioanelor?!? Iubirea e de (re)ținut nu când o dai, ci când o furi sau o primești pe neașteptate.

În carne ne-am iubit abia atunci, pentru că inimile noastre se atinseseră mai demult, dar sufletele pereche au cerut să mai așteptăm momentul fizic potrivit. Niciunul nu era pregătit să înceapă aventura mai devreme de acel douăzecișiunu văratic. Cu un an sau doi înainte fiecare era orb la adresa celuilalt. Și a fost foarte bine așa, Doamne-Doamne a ales pentru noi perfect momentul și locul. Ne-a atras unul către celălalt, călindu-ne, pregătind solul pentru sămânța umedă. Dând filmul înapoi vezi fabulosul traseu pe care l-am străbătut amândoi ca să ne întâlnim inevitabil, fără ca măcar să bănuim ceva.

Aș putea spune și doiînunu. Așa ar fi mai corect, așa eram, poate că mai suntem uneori și acum. Nu știm ce va fi, dar chiar nici nu mai contează. Cu siguranță că se va termina la un moment dat, toate lucrurile frumoase au un final, dar asta n-are nici o importanță pentru că sunt pregătit pentru orice. Ea va rămâne pentru totdeauna în sufletul meu și știu că eu mi-am căpătat o felie babană din inima ei. N-are cum să mă dea niciodată afară de acolo, m-am cuibărit bine, indiferent ce se va întâmpla între noi.

Relația noastră este prea puternică pentru ca să se întrerupă la nivelul sufletelor, carnea s-ar putea să umble prin alte așternuturi, cum a făcut-o de atâtea ori. Dar cum bine știm trupurile nu-s ale noastre, ele sunt de împrumut, așa că nu-i bai.

Pentru că atunci când mă faci fericit, ce vis!, sunt cel mai bucuros om în viață, iar când mă necăjești, Doamne!, mă rănești de moarte. Așa că indiferent câte alte mâini ne vor mângâia trupurile, sau la finalul tuturor cărnurilor ce ne vor favoriza schimburile de fluide, important este ca acel douăzecișiunu, sau doiînunu, să fi fost onest și real nu în piele, ci dedesubt. În suflet. Ca să n-ajungem să ne punem problema de care-ți tot vorbeam, când la un moment dat te vei uita curioasă la ceas și imediat vei exclama siderată:

- Doamne, când au trecut ultimii douăzecișișapte de ani?!?

Iar promisiunea autoasumată de a ne mai iubi de încă trei ori după data unei eventuale terminări a relației noastre să se amâne sine die ca și până acum.

O prietenă bună de-ale ei, M., se întreba la un moment dat amuzată oare cum se va sfârși povestea noastră complicată de dragoste, fiind tare curioasă de evoluția sinuoasă și de finalul iminent ale relației noastre.

Am râs atunci cu poftă când am auzit asta din gura ei. I-am explicat succint că povestea noastră nu se va sfârși niciodată, odată începută. S-ar putea ca trupurile noastre să se despartă o perioadă, așa cum s-au mai despărțit de atâtea ori, dar sufletele noastre nu se vor mai uita și separa niciodată.

De unde știu asta?

Bună întrebare!

Nu știu, o simt.

Și asta este suficient pentru mine acum.

Poate că noi nu credem în iubire, dar iubirea crede în noi și ne caută negreșit. 

Că noi nu-i dăm curs, de orbi ce suntem, asta nu mai este problema lui Eros.

Doamne-fereşte când ți-o fi dor, să-ți fie dor sfâşietor.

Dar te rog, nu mă lăsa să-mi fie dor, să nu-mi plimb agale neliniștea prin obor. Prin obor, prin dormitor...

❤!

❤

(ultimele rânduri din ciorna lui ”21”, din septembrie 2016)