duminică, 16 iulie 2017

Salut, sunt Gelu, am 40 și sunt un ratat!

M-am mulțumit cu puțin, cedând prea multe într-un timp prea scurt. N-am avut tărie să lupt mai mult când am dat de greu sau când am constatat că celor din jur trebuie să le fac bine cu forța. Am savurat victoriile mici, multe obținute cu cazne și pierderi imense, bătălii pe care nu mi le-am dorit, apoi n-am mai vrut să merg mai departe și să câștig războaiele. I-am lăsat pe alții să culeagă laurii, eu am stat în spatele frontului, susținându-l. Dar am ratat, trebuia să ies în față, să-mi arog meritele incontestabile, să împart eu prada cu mâna mea.

Au trecut douăzecișiopt de ani și observăm puține schimbări în bine la nivelul întregului popor. Este adevărat că libertatea ne-a fost redată, de toate felurile, dar nivelul de trai a rămas mediocru pentru cei mai mulți, corupția a cancerizat țara, iar cei bogați au devenit și mai bogați, săracii mult mai săraci, iar infrastructura, sănătatea, educația și justiția sunt un dezastru. 
Lucruri bune prea curând nu se vor petrece. Eu aș zice că am ratat ca nație, că suntem o întreagă generație de ratați, vorbesc aici de majoritate, nu de conducători care o duc bine-merci, dar nu pot face asta pentru că nimeni n-ar fi de acord cu mine. Normal. Toți se văd buni, puternici, victorioși, realizați, reușiți, toți cred că sunt niște câștigători, și-mi vine să urlu de ciudă!, dar țara este în flăcări, ca să nu zic căcat, și debandada continuă fără ca cineva să vadă asta sau să protesteze, deși suntem conduși de incompetenți, de hoți și de pafariști tupeiști și obraznici. 
Așa că mă voi referi exclusiv la mine și la imensele mele ratări. Care nu sunt nici puține.

Am suferit prima dezvrăjire la treizeci de ani, de fapt cu câteva luni bune înainte, aproape un an, când am început să fac, parcă intenționat, absolut tot ce-mi stătea în putere ca să ies din rând, din matrice. Simțeam că nu aparțin nici unui sistem, nici unui grup, nici unei colectivități, familii sau neam. Am devenit curând un paria, un renegat, un exemplu negativ de dat celor mici, învățăceilor sau debutanților. Eram un exemplu perfect de ratat, un model complet de cum să-ți fuți absolut toate domeniile vieții la vârsta la care alții nici nu știu ce-i aia succes sau care-i prețul aferent sau cu ce se mănâncă. Unii nu știu ce-i aia nici la patruzeci, cei mai mulți nici la cincizeci.

Poate că n-ar fi rău să mă înscriu la un curs de dez-ratare, știi?, din alea ca pentru alcooliști și parcă mă și aud spunând sus și tare:

Salut, sunt Gelu, am patruzeci de ani și sunt un ratat!


La Revoluție aveam treisprezece ani. Am perceput schimbarea din prisma abundenței ce s-a revărsat peste țară, dar n-aveam cum să observ că era o abundență falsă. Era momentană, cu banii de împrumut și adictivă. Din ea se vor extrage viitorii sclavi: consumeriștii. Nici astăzi, după aproape trei decenii de achiziții, mulți dintre noi nu ne-am liniștit din cumpărături, cele mai multe inutile și majoritatea având ca destinație în maxim șase luni gunoiul sau podul casei, în cel mai bun caz.
Dar eu sunt ratat în acest domeniu. Pentru că m-am mulțumit cu puțin când aș fi putut face mult mai mult, dacă nu mă opream cu tot cu motoare la nici treizeci de ani. Am prieteni și amici din cercurile prin care-mi făceam veacul cu un deceniu în urmă, care au milioane, două-trei-patru, cine știe exact? Eu n-am făcut nici unu sau măcar o jumătate. M-am mulțumit cu puțin, am ratat, recunosc că sunt un ratat.

După terminarea liceului și primul an de facultate, deja munceam demult cu carte de muncă, credeam că l-am prins pe Dumnezeu de picior și că voi sparge norii cu realizările mele în noua democrație. Eu ca eu, eram cel mai modest din grupurile mele de prieteni, dar erau alții care erau creditați cu realizări mărețe cu grad maxim de împlinire. Unii au atins culmi înalte, câțiva sunt încă în aerul cu oxigen puțin, și urcă încă.
Au fost mulți mai deștepți decât mine, dar n-au ajuns atât de sus cât își doreau și cât promitea materia lor cenușie evidentă, cei mai buni la învățătură în liceu, la XII A, sau bursieri în facultate, de exemplu. S-au plafonat în maxim zece ani de la terminarea facultății, eșuând în imensele corporații ca simple rotițe, chiar dacă având funcții de manageri, directori, vice-președinți. Ei sunt, pentru mine, cei mai mari ratați ai generației mele, deși teoretic au avut și au, încă, succes pentru gloată.
Sănătatea le este praf și pulbere, relațiile personale sunt niște făcături sinistre, zâmbetele de pe fețe sunt de fațadă, chiar dacă au conturile pline, mașini de zeci de mii de euro la poartă și vile sau case somptuoase ori apartamente noi și mari în blocuri și zone faimoase. Ei sunt exemple de reușită în societate, eu sunt singurul nebun care urlă că nu-i bun drumul acela.
Eu m-am oprit undeva la jumătatea ascensiunii profesionale, m-am speriat sau săturat și am luat-o înapoi, la vale, încetișor, pe jos, spre casă. Spre casa din mine, acolo sper să ajung cândva, liniștit și zâmbitor. Am ratat și profesional, m-am mulțumit cu jumătăți de măsură, am pus frână cam prea devreme după evaluarea multora, deci sunt și aici un ratat.

Mulți prieteni aveam în trecut. Nu exista zi să nu mă conversez cu câțiva. Mă vedeam aproape zilnic cu unii sau cu alții, în nici un weekend nu stăteam în casă, ieșeam invariabil pe undeva. Toate sărbătorile, zilele libere, revelioanele, onomasticele, toate erau petrecute doar ”cu prietenii”. Ei și-au păstrat și acum aceleași obiceiuri, eu m-am retras ușor-ușor din marea majoritate a găștilor și prieteniilor. Nu știu dacă astăzi mai am cinci, maxim șapte, prieteni. S-ar putea ca prieteni adevărați să n-am decât unu, maxim doi. 
Sunt atipic, știu, sunt asocial, retras, mizantrop, nu mai păstrez legăturile cu nimeni, nu sun pe nimeni, nu caut pe nimeni, nu ”întrețin” nici o ”prietenie”. Prieteniile adevărate nu se întrețin, ele sunt sau nu sunt. Am ratat și aici, cum am ratat în tot ce înseamnă sociabilitate, aici incluzând și familia mea, neamurile și restul cunoscuților prin alianță sau însoțire vremelnică la job, afaceri, amiciții colaterale.

Am crezut că pot schimba cumva dezastrul din politică. Am scris câte ceva, am vorbit ici și colo unui public mic, credeam că trebuie să pornesc de jos, m-am implicat în câteva proiecte minore, nici nu vreau să-mi mai amintesc de ele, am urmărit și susținut prieteni care au intrat efectiv în politică, dar eu nu m-am băgat până la capăt în nimic. Nici n-a existat o persoană care să-mi ceară ajutorul sau parteneriatul, nici n-am văzut vreun proiect viabil care să poată schimba din temelii viitorul țării, nici oameni potriviți care să facă asta și cărora să mă alătur din convingere. Cei care au intrat în ultimii ani în politică, și despre care credeam că sunt ”altfel” și că pot face o schimbare în bine, au fost aglutinați și malaxați de majoritate și vocile lor s-au pierdut sau chiar unele convingeri li s-au modelat devenind ușor-ușor ca ceilalți. Recunosc că am ratat și aici, n-am făcut nimic notabil, n-am reușit să schimb nici cu un grad traseul mizeriei din politică, dar n-au făcut absolut nimic nici liderii marcanți ai noii generații de politicieni care s-au perindat pe la conducerea partidelor.

Îmi plac copiii, dar vreo oră-două pe zi, atât!, şi să aibă mamă bună, înțelegătoare şi caldă atașată. N-am nici un copil pe actele mele, n-am reușit nici în domeniul ăsta, am ratat milimetric și aici, de vreo trei ori, nu-s nici tradițional și nici familist convins. Majoritatea din jurul meu s-a însurat și s-a măritat degrabă, au făcut copii, sunt bine văzuți de societate și de către ceilalți prieteni ai lor - au un rost, au un plan, o preocupare, o căsnicie fericită, o familie unită. Mă prefac că ignor frustrările bărbaților însurați, mă fac că nu aud plânsetele femeilor măritate. 
Care căsnicii?!?
Care familii?!?
Mie nu-mi plac nunțile, nu mai văd rostul căsătoriei în zilele noastre cu felul în care au evoluat bărbații și femeile lor, nu mă potrivesc nici aici majorității, am ratat, sunt un ratat. Recunosc, sunt un ratat!

Acum vreo un an am zis să-mi lărgesc puțin bula mea că poate sunt alții mai luminați sau măcar c-o făclie mai mare și aprinsă. Am dat like și follow la mai mulți făcători de opinii, lideri ai societății românești, analiști renumiți, deontologi prestigioși, bloggeri faimoși și scriitori și artiști arhicitiți și apreciați de mulți și multe. I-am citit o perioadă pe fb și pe blogurile lor pe toți, sau măcar pe cei mai renumiți dintre influesării români, și atunci am realizat, încă o dată, că sunt un ratat. Majoritatea acelora cu mii de laicuri per postare și cu vizualizări de mii și zeci de mii de ori ale articolelor lor erau doar niște buni traducători din română în română pentru cei mai mulți. E ok, are nevoie poporul și de aducători pre limba lor, dar pasul în față nu-l putem face cu târșeloși și nici cu cei lipsiți de viziune sau intuiție şi în nici un caz cu caracterele de mucava sau cu cei cu coloana vertebrală de gumă. 
Dacă eu aveam atâția cititori zilnic câți au cei mai mulți dintre zeii și zeițele de pe fb, plus miile de laicuri la fiecare postare, și țara era tot în haznaua în care e acum și cu perspective infime de a ieși prea curând din ea, adică dacă toate scrierile mele vizualizate de sute de mii și milioane de oameni ar fi rămas fără ecou și fără schimbare majoră de trai și speranțe, îți spun sincer, mă spânzuram de prima grindă sau de prima creangă mai solidă din parcul pe care-l frecventez săptămânal. Ca să n-avem vorbe neclare: 90% din influesării şi răscitiții şi răslăicuiții de pe fb sunt zero barat. 
ZERO! 
Dar asta vei constata şi tu ceva mai târziu, evident că n-ai cum să-mi dai crezare: eu sunt un ratat, pe mine nu mă citește prea multă lume, dar poate că este mai bine așa.

Slavă Bunului Dumnezeu că pe mine nu mă citește mai nimeni! Zilele trecute am șters toate aceste conexiuni și m-am refugiat înapoi în bula mea mică și sinceră. Bulă pe care cred că am s-o și părăsesc curând, pentru că simt deseori că pierd vremea și-mi irosesc inutil vorbele care-mi zboară în van. Sunt citit, nu-s cinic și nici ironic, dar de o mână de oameni timizi și retrași, așa ca mine. Ori așa nu putem schimba nimic, din cutie cu capacul pus nu iese nici puiul, nici pisoiul. Cu hienele trebuie să fii câine ca să ai o șansă să câștigi, cu timiditatea și obscuritatea nu rezolvăm nimic. Poate nici nu trebuie să schimbăm nimic, în România lumea este fericită cu starea asta, cu societatea asta așa cum este, ca și mine - poate, de altfel. Eu recunosc că-s fericit ca un ratat autentic ce mă simt de ieri și azi. Mâine este o altă zi, alte energii, alte prize.

Mă uit în spatele meu și nu vin prea mulți. Sunt singur pe drumul meu și nu mă deranjează asta, așa trebuie ca fiecare să-și urmeze calea ce-l/ce-o face liniștit(ă). Dar mă uit la ceilalți, majoritarii, că au apucat pe drumuri diferite și mai văd că mulți nu-s nici chiar fericiți, nici chiar liniștiți, nici măcar zâmbitori făcând fix ce a vrut societatea de la ei, fără ca ei să conștientizeze asta ca pe o sclavie.
Am ratat și aici, pentru că n-am știut cum să-mi calibrez mesajul și nici cum să-mi prezint clar, atrăgător și concis gândurile și planurile. 
Am ratat în atâtea că mi-e și rușine să mai continui.

Salut, sunt Gelu, am făcut azi patruzeci de anișori, degeaba! și sunt un ratat!
Recunosc!





Niciun comentariu: