luni, 17 iulie 2017

Avem ceea ce știm să apreciem. ❤!

Este evidentă o segregare masivă a societății. Fiecare trage pentru el sau ai lui, puțini sunt cei care se mai gândesc la binele comun sau cel de perspectivă. Viitorul, ziua de poimâine, nu mai interesează majoritatea. Este foarte adevărat și că valoarea și liniștea le găsești printre și cu puțini, nu în mulțime. Iar băieții deștepți și fetele cu minte și cuminți caută fericirea în interior și în solitudine mai repede decât în gregaritate. Doar proștii se simt bine doar alături de alții pentru că viața lor se raportează la asimilarea și afinitatea cu grupul. Ei dacă rămân o oră cu ei înșiși, își dau seama că nu le face pielea doi bani și sufletul le este vraiște, dezorientat și dezrădăcinat, se sperie și îți caută alinarea în zăpăceala în care intră mintea lor îngustă întâlnindu-se și discutând platitudini cu alții asemenea lor. Atunci micimea lor se aplatizează cu media sterilității grupurilor frecventate.
Să rămâi singur sau solitar este un imens act de curaj. Dar, din păcate, cei mai mulți sunt doar niște simpli târșeloși și sclavi și în felul acesta îi conduc lejer și politicienii și corporațiile ce prosperă continuu în același timp cu sărăcirea spirituală, și deseori și materială, a maselor largi credule.

(...)

Poate că micile bucurii sunt subevaluate și chiar ignorate în tratamentul insomniilor, depresiilor post-despărțiri amoroase, supraponderabilității. Cred că ar trebui să dăm șanse mai mari uneori săruturi neașteptate, unor îmbrățișări din partea cuiva complet străin, unor strângeri puternice și scurte de mâini, unor pahare de apă chioară băute cu înghițituri mici, dar des, unor reprize de somn scurte în mijlocul zilei sau unor plimbări prelungi în parc, eventual pe marginea unei ape, cu ochii spălați de verdele crud și tare al ierbii proaspăt tunse și udate de ploaia ce cade poate chiar atunci.

(...)

Este clar că nu-i bine să judeci pe nimeni, asta-i treaba lui Doamne-Doamne, dar cineva trebuie să spună lucrurilor pe nume pentru că nu sunt chiar toate roz în viață și așa și trebuie să rămână. Lecțiile dure trebuie învățate, ele sunt trambulina noastră către fericire. Doar lingând sarea apreciem mai tare mierea.
Fiecare are crucea lui de dus, dar să constați cu durere că multe femei se irosesc în cupluri toxice nu cred că face rău nimănui, dimpotrivă. Cred că ar face puțin bine și ar aduce ceva lumină în întunericul perfect opac al vieții aparent roz al multor femei plângând amar în taină.
Dacă mai mulți și mai multe am vorbi constant, liniștit, și deschis despre asta poate că și ele, cele prinse în cleștele dubiului, ar căpăta mai mult curaj în luarea unor decizii tranșante la un moment dat.
Să te rupi de un dobitoc presupune un curaj imens și o voință constantă, ambele anesteziate de hățurile financiare, sociale și parentale ce se află de cele mai multe ori în brațele nevolnice ale bărbatului ce se crede, și de cele mai multe ori chiar așa și este, din păcate, stăpân peste muierea care a făcut implacabila greșeală să spună ”Da” la sfat și, altă mare greșeală, apoi și în fața preotului și a zeci sau chiar sute de rude și prieteni întărind și perpetuând în suferință imaginea ”familiei tradiționale”.

Invidia femeii slabe, neputincioasă sau fricoasă, nu cunoaşte margini față de zâmbetul liniştit şi mulțumit al celei curajoase ce a evadat din infernul surorilor ei.

Nicicând nu ştim cum un plâns sfâşietor azi reprezintă mângâierea cald alinătoare de mâine.

De multe ori dureros este că nu poți să-i descrii elocvent tabloul libertății din afara zidurilor închisorii unei femei captive într-o căsnicie eșuată.
Dar mai sfâșietor este să-i desenezi din vorbe că anii trec și că nimeni nu-i va da niciodată înapoi nici tinerețea, nici frumusețea, nici clipele frumoase și magice în unicitatea lor pe care le-ar putea trăi alături de altul sau mai mulți diferiți riscând siguranța zilei de azi pentru zâmbetul, liniștea și relaxarea mulțumită a anilor viitori.
S-ar putea ca familia tradițională să nu însemne doar lovituri, șantaje materiale și emoționale, agresiuni fizice, verbale și psihice, teroare și hăituială, toate camuflate sub o mască fericită pusă doar în societate, adică imediat ce ai părăsit caverna căs(z)niciei sau a căsătoriei. Asta nu-i decât ipocrizie și frică impregnate într-un fond labil construit pe educație precară și caracter necălit corespunzător în cei șapte ani de acasă.
Relația cu un om ar trebui să fie, cred, mai repede lapte și miere și rar cucută și fiere.

Evident că cele mai multe așteaptă prințul moștenitor pe un cal alb ca să le salveze pe ele, pe prințesele valoroase, frumoase și deștepte și devreme acasă, închise într-un turn de fildeș.
Dar ghici?, ce!
Nu există prinț moștenitor.
Nu există cal alb.
Nu există prințesă cu calități deosebite care să fie prizonieră sau slabă. Zânele valoroase sunt puternice. Ele nu așteaptă să fie salvate, sunt libere când vor ele. 
Trezește-te!!!

Există bărbați ok, bine, valoroși, cu ”de toate”, echilibrați. Că tu nu-i vezi, asta nu mai este problema mea. Sau că i-ai pierdut pe cei care au trecut prin viața ta, nici asta nu-i vina nimănui. 
Atât ai știut să apreciezi, atât meriți, atât ai. Nimic mai mult, este atât de simplu.
Altele cum i-au văzut și i-au luat și sunt zâmbitoare și liniștite?!? Cum? 
Mergi acolo și învață de la ele, n-o să regreți. 
Dimpotrivă!


Dar eu sunt nebun, evident nu trebuie să stea lucrurile chiar așa, sigur că fiecare va găsi scuze și justificări mereu și la orice, așa că mergi în pacea ta mai departe.

(din notițele estivale 2016)

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.