luni, 4 decembrie 2017

”Mai binele” ca rău nevăzut.

În expresia, locuțiunea, vorba ”Iubitul meu!” este și liniște și groază. Mă liniștește ”Iubitul”, dar mă sperie că-s al tău.
Chiar sunt al tău?
Ești sigură?
Pentru cât timp?
Și vei avea grijă de mine?
Te vei preocupa îndeaproape de noi?
Promiți?
Oare?

Toți sperăm din adolescență și căutăm permanent alergând haotic doar două brațe calde și liniștite în care să ne cuibărim și să ne refugiem din calea tăvălugului cotidian. Cei mai mulți însă, imediat după ce printr-o minune le-au găsit pe binefăcătoare, acel liniştitor spre sedativ piept, reîncep frenetic goana dementă după nimic altceva mai bun.
Pentru că nu reușim să înțelegem că liniștea, sănătatea și pacea se regăsesc în aceste cuvinte simple:

”Mai binele” este cel mai mare dușman al binelui.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

Zi şi tu ceva, nu sta aşa!
Curaj, găină, că te tai!
(...)
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care sună tradusă cam aşa:
"Banii, mulți-puțini, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să--i) dai."
Mulțumesc.

Rețineți: Numai membrii acestui blog pot posta comentarii.