vineri, 6 martie 2015

Testament liric către fetița mea

Una dintre ele, sau două, sau către toate. 
Sunt deseori momente când mă mir că mai sunt încă în viață. După diverse avalanșe sentimentale, după căderi fără ieșire în butoiul cu melancolie, după explozii de fericire aparent nejustificate, după niște curse cu motorul sau după niște coborâri cu schiurile sau pe pistă. Au fost multe dăți când am zis: Doamne, mulțumesc că sunt încă în viață!

Mi-ar plăcea ca mult prea mulții ani de studiu individual, de școli și cursuri absolvite și diplome dobândite sau sutele de cărți citite să ți le pot transmite cumva ca să-ți fie viața mai ușoară.
Aș fi mulțumit că toate competițiile la care am luat parte, toate jocurile sau partidele pe care le-am câștigat (sau pierdut en-fanfare), toate sutele sau miile de ore de sport de toate felurile pe care le-am practicat să se adune în câteva fraze sau cuvinte pe care să ți le spun și să-ți folosească pentru a te determina să practici și tu sport constant și de plăcere. Și sportul să-ți clădească un trup puternic ce să stea protecție, ca un veritabil templu, și la baza minții tale limpezi și să adăpostească liniștit suflețelul tău iubitor și bun.

Ar fi superb ca toate bunurile dobândite de mine, în special cele imobile, să-ți asigure o liniște și o pace în cadrul unei generații următoare care să aibă luciditatea și inteligența de a căuta fericirea cu obstinație, e o obligație, menajându-și sănătatea și ducând mai departe, pe cât posibil, ceea ce au primit de la predecesorii săi.

Merg foarte des cu viteză. E unul din viciile mele. Am omorât atâtea alte vicii, unele mari și grele, dar se spune că suma lor este constantă. 
Mai ales când sunt singur și nu pun în pericol viețile altora îmi place să simt fiorii generați de accelerație. Îmi place să schiez cu viteză, ador să simt adrenalina vărsându-se în valuri în corp. Ca atunci când conduc mașina personală sau preparată, sau motorul pe șosea sau kartul de competiție pe circuit.
Este foarte probabil ca de la motor și viteză, sau de la schiuri și adrenalină să mi se tragă vreodată sfârșitul. Nu regret. Senzațiile trăite în câteva minute astfel pot înlocui ușor zeci de ani de vegetat aiurea. Nu-i aroganță, nu-i infatuare. Dacă te-ai da vreodată cu ele, și ai virusul meu, ai să mă înțelegi. Este ca atunci când eram accidentat și nu puteam intra în teren cu băieții și aș fi preferat să urlu de durere, dar să fiu alături de ei. Cum se și întâmpla de multe ori când mințeam doctorii și mă dădeam cu creme ce-mi anesteziau carnea și  luam pastile ce-mi adormeau nervii pentru câteva ore.

M-aș bucura ca organele mele interne, sau pielea, sau ochii, sau orice ar fi necesar altcuiva, să fie folosite după decesul meu. Abia atunci ar fi fost cu adevărat utile orele în care am întreținut acest corp trecător. E păcat de el să ajungă să putrezească în pământ atâta timp cât sunt multe componente de calitate și pot salva pe cineva sau folosi cuiva pentru o viață mai ușoară.

M-aș bucura să aflu cândva că eu, trup, minte sau suflet, am făcut bine cuiva.  Că am fost de folos trecerii cuiva prin viață. Pe orice palier sau la orice nivel. Că ajutorul meu a contat mult pentru acea persoană sau grup și că nu am trecut chiar degeaba pe aici.

Aș fi fericit să aflu, sau să simt, dacă nu voi mai fi pe aici, că fetița mea, prin alianță, acum de nouă ani, sau alta acum în fabrică sau alta într-o altă uzină, va putea vorbi cu drag despre mine, va avea ce spune, ce povesti, dându-mă de exemplu și aducându-mă de aminte.

Un comentariu:

Ema M. spunea...

Un testament trist, ca toate dealtfel, dar sentimental si foarte frumos, scris cu multa sensibilitate.:)