Cum ar fi ca să aflăm că școala, serviciul, căs(z)nicia și alte sisteme organizate de aglutinare nu sunt decât forme avansate de uniformizare, de nivelare, de dresaj și încarcerare sub o formă delicată și unanim acceptată și apreciată din obișnuință și cutumă, dar fără analiză și atenție?
Și dacă azilele de bătrâni sunt de fapt punctul de plată al trecerii către rai sau cum s-o mai numi lumea de dincolo?
Dacă „mâine” nu există?
Dacă există de fapt doar un ”azi” continuu, permanent?
Cum ar fi dacă am înțelege că viața este un nesfârșit superb moment prezent, că nu există nici ”trecut” și nici ”viitor”?
Câți sunt cei care înțeleg și acceptă efemera existență fix așa cum este?
Viața e grea uneori, dar trece.
Viața e frumoasă, da!, mai tot timpul, dar curge repede și ea.
Cum e viața ta?
Cum e viața ta?
Hi, I'm Max.
I write about money, freedom, simplicity, investing, mistakes, happiness, and the search for a peaceful life.
For years I have published my thoughts online without ads, sponsors, affiliate links, or commercial pressure.
If my writing has helped you think more clearly, make better decisions, or simply see things from a different perspective, your support is greatly appreciated.
Thank you for reading and for helping keep this work independent.
— Max
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc. Bine ai venit!