Acum vreo lună mă întreba dacă aș mai lua-o din nou de la capăt dacă mâine ar fi din nou 2011.
”Ai mai reîncepe să scrii la acest blog dacă mâine ar fi iar octombrie 2011? Ai mai scrie cât ai scris și ami mai investi și consuma atâta energie, sentimente și timp dăruind?”
O secundă m-am blocat. Vreo trei secunde. Cinci. Zece... Abia apoi mi-am adus aminte de emailurile primite de-a lungul timpului, de mesajele private de pe rețelele de socializare, de persoanele minunate pe care le-am cunoscut datorită acestui blog.
Da! Sigur că aș face din nou același drum, aș urma același demers, recunoștința mea nu are margini. Dar aș face lucrurile puțin diferit și anumite acțiuni ar fi mai clare și mai țintite. N-aș mai acorda atenție decât elementelor cu adevărat importante pentru mine și aș ajuta exclusiv persoanele bune și blânde și care se ajută și ele pe ele însele. Da!, aș relua oricând un proiect ca acesta de la zero.
”De ce?” - insistă ea.
Pentru că am primit prea multe mulțumiri de fericire și mângâiere de la atâtea doamne și domnișoare pe care, pe majoritatea, cel mai probabil, nu le voi cunoaște niciodată personal. Iar asta mă bucură mult mai mult decât persoanele minunate pe care am avut fericirea să le întâlnesc și față în față.
Bucuria de a ști că ai fost de ajutor, pentru cineva pe care nu-l cunoști și că i-ai făcut un bine scriind niște povești și niște gânduri personale, intime, este imensă, hrănitoare uneori, recompensatoare deseori.
Mulțumesc!
”Ai mai reîncepe să scrii la acest blog dacă mâine ar fi iar octombrie 2011? Ai mai scrie cât ai scris și ami mai investi și consuma atâta energie, sentimente și timp dăruind?”
O secundă m-am blocat. Vreo trei secunde. Cinci. Zece... Abia apoi mi-am adus aminte de emailurile primite de-a lungul timpului, de mesajele private de pe rețelele de socializare, de persoanele minunate pe care le-am cunoscut datorită acestui blog.
Da! Sigur că aș face din nou același drum, aș urma același demers, recunoștința mea nu are margini. Dar aș face lucrurile puțin diferit și anumite acțiuni ar fi mai clare și mai țintite. N-aș mai acorda atenție decât elementelor cu adevărat importante pentru mine și aș ajuta exclusiv persoanele bune și blânde și care se ajută și ele pe ele însele. Da!, aș relua oricând un proiect ca acesta de la zero.
”De ce?” - insistă ea.
Pentru că am primit prea multe mulțumiri de fericire și mângâiere de la atâtea doamne și domnișoare pe care, pe majoritatea, cel mai probabil, nu le voi cunoaște niciodată personal. Iar asta mă bucură mult mai mult decât persoanele minunate pe care am avut fericirea să le întâlnesc și față în față.
Bucuria de a ști că ai fost de ajutor, pentru cineva pe care nu-l cunoști și că i-ai făcut un bine scriind niște povești și niște gânduri personale, intime, este imensă, hrănitoare uneori, recompensatoare deseori.
Mulțumesc!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.