Ieri am scris mult. Foarte mult. De vreo câteva săptămâni scriu ca un apucat. Nu-i bine. Nu sunt bine. Nu cred că sunt bine.
Am scris mai demult că scrisul este durere pentru mine. ceva mă doare.
Ce mă doare?
Trebuie să fac ceva să scap de adicția asta. Să ies din cursa sobolănească, de altă nuanță decât cea de până în 2007 din care au reușit cu greu să scap, trebuie să fie principala preocupare. Scriu din 2011 aici și abia acum oboseala începe să mă apese. Nu mai pot duce bolovanul ăsta în cârcă. Sunt extenuat.
De ce simt nevoia de a pune pe blog astea?
De ce scriu?
De ce doare?
De ce?
Am știut tot timpul că asta este o întrebare bună. N-am găsit încă răspunsul corect.
Am scris mai demult că scrisul este durere pentru mine. ceva mă doare.
Ce mă doare?
Trebuie să fac ceva să scap de adicția asta. Să ies din cursa sobolănească, de altă nuanță decât cea de până în 2007 din care au reușit cu greu să scap, trebuie să fie principala preocupare. Scriu din 2011 aici și abia acum oboseala începe să mă apese. Nu mai pot duce bolovanul ăsta în cârcă. Sunt extenuat.
De ce simt nevoia de a pune pe blog astea?
De ce scriu?
De ce doare?
De ce?
Am știut tot timpul că asta este o întrebare bună. N-am găsit încă răspunsul corect.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Iertatul tata avea o vorbă, învățată de la naşu-bătrânu, naşul lui de cununie, surd şi el ca şi mine, Dumnezeu să-i ierte pe amândoi, care tradusă sună cam aşa:
”Banii, puțini-mulți, să fie cu noroc, să te bucuri de ei. Doar la doctori să nu-i (fii nevoit să-i) dai.”
Mulțumesc.