- ”Tu nu aparții nimănui. Ești puternic și independent. Nu vei fi al nici uneia, nu-mi aparții nici mie acum, deși simt că mă iubești. Este doar rândul meu să fiu cu tine.”
Zâmbea amar, m-a luat în brațe, a plecat. Pe moment m-am bucurat să aud asta. Nu știam că, de fapt, era un reproș. Abia azi am înțeles și mă doare acum durerea ei de atunci.
Nu m-am gândit niciodată să întorc frazele măcar în minte, în joacă. Să gândesc și invers.
Ieri am auzit despre femei, așa hiperacuzic cum sunt, de la un tânăr bine îmbrăcat, elegant, pe stradă:
- ”Nu-ți aparține, visătorule, niciuna niciodată, este doar rândul tău, norocosule! Profită de ea, ea profită oricum de tine.”
Mi s-a făcut frig. Dar afară sunt 23 de grade, chiar în octombrie.
Când eram tânăr și curvar, acum am rămas doar tânăr, nu mi-am pus niciodată astfel problema. Ar fi devastator să gândim așa.
Dacă este adevărat?
Dacă nu este decât un perpetuu brownian, o polcă ce nu se termină niciodată, un swing generalizat sub o perdea de aparențe?
E frumoasa si hranitoare apartenenta atunci cand este optiunea libera a fiecaruia de a nu mai fi "liber".
RăspundețiȘtergereSi mai ales cand functioneaza in ambele sensuri..
Dar mai greu cu apartenenta cand unii isi declara "libertatea" cu orice ocazie si fac urticarie la intepaturile geloziei, nu crezi?!
Nu înțeleg ce vrei să spui. Prima și ultima frază se bat cap în cap. Ori, ori.
ȘtergereEşti grea tare. Tare rău!
Ștergere